Zilele trecute am urmărit un webinar publicat de Atlantic Council, cu tema „How might US politics impact Russia’s war on Ukraine”[2], moderat de ambasadorul John Herbst, de la Eurasia Center. Chestiunea este mult discutată, preocupările sunt multiple, capul de afiș este ținut acum de evoluțiile care se succed rapid în campania pentru Casa Albă și, în strânsă conexiune, de promisiunile de „pace impusă rapid” pe care le formulează candidatul republican în alegeri, Donald Trump.
În acest context complicat, dintre dialogurile provocate de John Herbst mi-a reținut atenția intervenția vehementă și destul de directă a lui Žygimantas Pavilionis, adjunctul președintelui Seimului din Lituania și președinte al Comitetului pentru Afaceri Europene din legislativul lituanian, care nu s-a ferit să fie critic la adresa leadership-ului american în confruntarea cu Rusia. Reproduc în rezumat această intervenție, ca pretext cu care să deschid analiza asupra perspectivei de pace în Ucraina și a posibilelor consecințe pe care le-ar avea satisfacerea pretențiilor formulate de Moscova.
Žygimantas Pavilionis a început prin a-și mărturisi tristețea că ezitările Americii vor conduce până la urmă la înfrângerea Ucrainei și implicit a întregului Occident. De ce? Pentru că nu există leadership la Washington DC. și niciun plan pentru victorie, pe scurt nu există voința de a învinge inamicul NATO numărul 1, Rusia. „Dramele” de la Washington costă mii de vieți în Ucraina. Dar dacă nu există voință la Washington, ei bine iată că Rusia și China nu s-au sfiit să preia inițiativa în acest conflict.
Pe fondul „dramelor” de la Convenția republicană, așa-numitul reprezentant al președinției rotative a Uniunii Europene, adică premierul ungar Viktor Orbán, a început să facă turnee la Moscova, la Beijing, ca să prezinte un așa-zis plan de pace, care seamănă foarte mult cu planurile de pace propuse de Rusia și de China. Și în aceste zile îl vedem și pe premierul ucrainean vizitând Beijingul. Și atunci, percepția generală este că America este atât de slabă, de divizată, încât este dornică să crediteze pentru Ucraina soluția propusă de ruși și de chinezi. Astfel, îl „alimentează” pe acest „Hitler al vremurilor noastre” pentru a treia oară. Nu așa a fost și cu Hitler, nu au fost trei cedări teritoriale în favoarea sa până s-a ajuns la război?
Mai întâi Rusia a ocupat Georgia. Nimeni nu a făcut nimic. Erau alegeri, pleca Bush, venea Obama, America avea alte probleme, să ne aducem aminte! Este bine să nu uităm cum a fost! Apoi a venit momentul 2014, iarăși America nu a făcut nimic. Și acum dăm curs pretențiilor ruso-chineze. Dacă Washingtonul îi permite lui Orbán să meargă înainte cu planurile și propunerile sale, va fi a treia cedare. O „pace rusească” pentru Ucraina are un singur înțeles: că ne îndreptăm spre războiul adevărat, războiul cel mare. Și toate sub ochii Americii. Pentru că acum este Ucraina victima abandonată, dar vor urma Țările Baltice și tot ce este pe Flancul Estic. Pentru noi, Washingtonul acum pregătește un Afganistan 2, dar de această dată în Europa.
Ce este de făcut? Faceți la Washington ce fac europenii. Viitoarea Comisie europeană vrea să întărească rapid capacitatea europeană de apărare și a început negocierile de aderare cu Ucraina. Sper că America nu va „vinde” Ucraina rușilor până la discursul de inaugurare al viitorului președinte. Și mai sper că va începe să facă ce fac europenii, va strânge rândurile alături de ei. Și va demara de urgență procesul de aderare al Ucrainei la NATO. Imediat, este esențial.
CONTEXTUL ȘI PRETEXTUL
Pledoaria lui Žygimantas Pavilionis – un om politic ce reprezintă interesele unei țări mici, mereu amenințată de puterea rusă, ținută captivă până la destrămarea imperiului sovietic -, poate fi considerată pătimașă, cu toate acestea deschide o discuție ce nu poate fi ocolită, dacă dorim să înțelegem frământările transatlantice actuale, precum și modul în care Occidentul se poziționează pentru a răspunde provocărilor coordonate și tot mai intense ale cuplului Rusia – China și aliaților acestora.
(a) Leadership-ul american și coeziunea transatlantică:
„Cel mai important în America este că aici regii și dictatorii nu conduc. O fac oamenii. Istoria este în mâinile voastre. Puterea este în mâinile voastre. Ideea Americii se află în mâinile voastre. Trebuie doar să vă păstrați credința și să vă amintiți cine suntem – suntem Statele Unite ale Americii și, pur și simplu, nu există nimic, nimic peste capacitatea noastră. Noi o facem împreună. Așa că haideți să acționăm împreună, să ne păstrăm democrația. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți.”[3]
Sunt fraze din discursul rostit pentru națiune de președintele Statelor Unite, Joe Biden, din Biroul Oval, miercurea trecută. Nu este doar retorică în cuvintele președintelui american, ci un semnal de alarmă privind viziunea MAGA 2.0 pe care o oferă acum națiunii americane echipa GOP desemnată să candideze pentru Casa Albă: Donald Trump pentru președinte și James David Vance pentru vicepreședinte.
Cei doi nu sunt doar exponenții curentului populist extrem de puternic din Partidul Republican – pe care ne-am obișnuit să-l denumim „trumpism” – sau ai revenirii la conservatorismul izolaționist, oarecum similar cu cel manifest înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, ci reprezintă mai mult decât atât: intenția de a provoca apusul republicanismului democratic în Statele Unite în favoarea unei guvernări autoritariste, dacă nu de-a dreptul dictatorială a Uniunii, sub pretextul că „actualul sistem federal” nu mai este adecvat și trebuie înlocuit cu un „sistem partizan și autoritar”. La Trump sistem partizan înseamnă să-și planteze membrii de familie și amicii în diverse poziții publice, la Vance înseamnă că administrația trebuie făcută de membri și simpatizanți de partid aliniați ideologic.
Această viziune, care se naște în laboratoarele noii drepte americane și se impune în Partidul Republican, îi este datoare – iar Donald Trump nu s-a sfiit să o recunoască – muncii ideologice neobosite pe care o duce în Europa premierul maghiar Viktor Orbán în susținerea ideilor autoritariste, prin definirea iliberalismului (prima dată la Tușnad, la Universitatea de Vară păstorită de Zsolt Németh[4]) ca soluție de guvernare într-o democrație. Ca semn al comuniunii de idei, Viktor Orbán a adoptat ca slogan neoficial al președinției rotative ungare a Consiliului Uniunii Europene sloganul MEGA[5].
(b) Cedările în fața Rusiei, semn de slăbiciune a Occidentului:
J.D. Vance, la cei 40 de ani ai săi, este o vedetă printre republicani pentru modul neobosit în care a contribuit la subminarea eforturilor bipartizane de a sprijini Ucraina în războiul său de apărare. „Bipartizan”, clama Vance în Senat, este de fapt „o coaliție între proști, pe de-o parte și ticăloși pe de altă parte”, iar la întrebările directe privind soarta Ucrainei, nu se sfia să răspundă că nu-i pasă de Ucraina, așa cum nu-i pasă nici de Europa.
Lui J.D. Vance îi pasă de America, îi pasă de soarta americanului alb sărac, așa cum pleda – după ce a devenit putred de bogat la o vârstă fragedă – în cartea sa „Hillbilly Elegy”[6], pe care Netflix s-a grăbit să o folosească într-un scenariu de film[7]. America trebuie să lase lumea în pace și să-și vadă de ale sale, să se reindustrializeze, să producă (bunuri palpabile, artefacte) cu americani pentru americani, să arunce în ocean migranții ilegali și să aibă o armată puternică cu care să răspundă oricărei provocări directe. Și cu asta, basta.
Donald Trump vede situația cu alte nuanțe. Sigur, MAGA înseamnă America First, dar apar și oportunități aici. De exemplu, cine vrea ca americanii să-i apere țara, poate pune banul jos și se rezolvă. Vrea cineva să intre sau să rămână pe piața americană, OK, plătește taxe de protecție și intră. Vrea vreun lider relații bune cu Donald Trump însuși, găsește o soluție să încurajeze investiții profitabile ale familiei Trump în lume și se rezolvă. Provoacă cineva America în vreun fel, armata SUA va pune lucrurile la punct, căci ce rost ar avea să ai la dispoziție o super-armată dacă nu o și folosești?
Statele Unite nu vor ceda în fața Rusiei niciodată, dar nici nu vor război cu imperiul rus doar de dragul Ucrainei sau al Europei în general. Așadar, ar fi bine să fie pace, și încă rapid în Ucraina. În ce termeni? Preferabil ca termenii să fie conveniți de Kiev și de Moscova – Donald Trump nu ține să aibă aici un punct de vedere, dar are condiții: cele două capitale să se așeze rapid la masa negocierilor. Dacă Kievul refuză, ajutorul militar și umanitar al Washingtonului, mult, puțin cât este, încetează. Dacă Moscova refuză, atunci Washingtonul va livra ajutor Ucrainei fără limite, ca să aducă Rusia la realitate. Vor fi multe victime umane? Posibil, dar nu are a face cu Casa Albă.
Pe această fereastră de oportunitate, iată-l pe Viktor Orbán – care are la rândul său un plan pentru viitorul Uniunii Europene, numit MEGA și polițe de plătit unor lideri europeni – inițiind un turneu de pace pe traseul Kiev – Moscova – China – Washington – Tușnad. Pentru cine vrea să minimalizeze rezultatele medierii lui Orbán, vestea proastă este că realitatea îl contrazice. Kievul i-a luat în calcul eforturile, dovadă vizita la Beijing a lui Dmitro Kuleba și anunțurile pe care ministrul de externe ucrainean le-a făcut după întâlnirea cu ministrul de externe Wang Yi.
Viktor Orbán a scris, colegial, Comisiei Europene, Parlamentului European, Consiliului European și Înaltului Reprezentant un document cu valoare de raport de etapă, sugerând ce ar trebui să facă Uniunea de acum înainte, chiar dacă nu și-a făcut iluzii că va fi luat în considerare. Oricum, a fost un gest formal. Ceea ce a contat, a fost întrevederea cu „prietenul” Donald Trump, „viitorul președinte al Statelor Unite”, care îi susține demersul. Și, interesant, după întrevederea Zelenski – Orbán, a devenit posibilă, după ani de îngheț, și o discuție telefonică între președintele ucrainean și Donald Trump. Pentru că, afirmă Volodimir Zelenski, Ucraina este gata să coopereze cu o viitoare administrație Trump la Casa Albă.
După atâtea circumstanțieri, ar trebui formulat și un enunț, o frază despre elefantul care se învârte prin cameră: Kievul pare că începe să consimtă la o negociere în termenii Moscovei, variantă susținută și la Beijing – teritorii contra pace. Via Orbán – care a pus ceva pe masa negocierilor la Kiev, anumite condiții din partea sa și din partea lui Donald Trump –, schimbarea de atitudine de la Kiev are o explicație, ce nu este deocamdată tocmai clară.
c) Soluțiile posibile, redescoperirea rezilienței democrației în fața tentației autoritarismului:
„Bunii mei prieteni, pentru a doua oară în istoria noastră, un prim-ministru britanic se întoarce din Germania aducând vestea unei păci onorabile. Este, cred, o pace pentru vremurile noastre. Vă mulțumim din suflet tuturor. Mergeți acum la casele dumneavoastră și odihniți-vă liniștiți.„ Este discursul lui Neville Chamberlain din 30 septembrie 1938, în seara zilei în care se întorsese de la Berlin. În mai puțin de un an, izbucnea al doilea război mondial.
Toate bune până aici, dar să fie această poveste frumoasă o întreprindere lipsită de riscuri? Nu cumva – în termenii lui Žygimantas Pavilionis – tot demersul este un hazardat preambul al unui viitor, înspăimântător război în Europa, odată ce Vladimir Putin se vede scăpat cu fața curată, cu un sfert din Ucraina plus Crimeea aduse în imperiu și cu o Americă izolaționistă, dezinteresată de soarta Europei, ba chiar în competiție cu Uniunea Europeană?
Istoria nu se repetă, cred unii; istoria este ciclică, cred alții. Nu fac teoria ciclicității istoriei, doar propun o cheie simplă de citire a realității: chestionarea „cu ciocanul” a realității cunoscute, așa cum ne-a învățat Nietzsche. Este rezonabil să credem că imperiul rus va fi oprit cu un plan de pace negociat în stil Orbán – Trump pe Nipru, la porțile Harkovului, Odessei și la doi pași de Gurile Dunării? Și dacă da, pentru cât timp? Un an, cinci, douăzeci, cincizeci? Vor fi garanții pentru Ucraina care să dea greutate păcii obținute? Și dacă da, care vor fi acestea: integrarea Ucrainei ciopârțite în Uniunea Europeană și în NATO? Mai puțin de atât? Cum anume mai puțin? După negocierea păcii, va redeveni Rusia un partener al Occidentului și, dacă da, în ce termeni? Sau își va continua cursul de confruntare cu Occidentul, alături de China și statele asociate lor? Ori, dacă Rusia va alege confruntarea, nu este oare de imaginat că planul de pace pentru Ucraina este în fond praf în ochi, repetând erorile din anul 1938 și riscând o escaladare care va da foc întregii Europe?
Desigur, GOP nu este egal Donald Trump plus J.D. Vance, doar că influența altor curente în acest partid este aproape neglijabilă în aceste zile. Să luăm un exemplu: Mike Pompeo, fost secretar de stat în administrația Donald Trump, un neoconservator. Mike Pompeo a oferit presei un plan de acțiuni pentru Ucraina, despre care spune că „viitoarea administrație Trump ar trebui să-l adopte”, bazat pe acțiuni ca[8]:
•Eliberarea potențialului energetic al Statelor Unite – acest lucru va stimula economia americană, va duce la scăderea prețurilor și va reduce bugetul pentru crime de război al lui Putin;
•Refacerea legăturilor cu Arabia Saudită și Israel și colaborarea împotriva Iranului. Acest lucru va stabiliza Orientul Mijlociu, va atenua criza din Gaza și va crea o oportunitate pentru saudiți de a se alătura SUA în eliminarea Rusiei de pe piețele energetice globale;
•Impunerea de sancțiuni reale Rusiei. Trezoreria scutește băncile rusești de sancțiunile americane dacă tranzacțiile lor sunt legate de producția de energie – cea mai importantă sursă de venituri pentru mașinăria de război a Kremlinului;
•Revitalizarea NATO. Acest lucru include obligarea europenilor să-și plătească partea lor echitabilă. Este timpul să ridicăm nivelul cheltuielilor la 3% din produsul intern brut al țărilor membre;
•Crearea unui program de împrumut de 500 de miliarde de dolari pentru Ucraina. În loc să împovărăm contribuabilii americani cu mai multe facturi, lăsăm Ucraina să împrumute atât cât are nevoie pentru a cumpăra arme americane pentru a învinge Rusia. Așa a fost sprijinită Marea Britanie în al Doilea Război Mondial înainte de Pearl Harbor;
•Ridicarea tuturor restricțiilor privind tipul de arme pe care Ucraina le poate obține și utiliza. Acest lucru va restabili o poziție de forță, iar Putin va înțelege că războiul trebuie să înceteze. El se va confrunta cu costuri în creștere și nu va mai avea nicio șansă de câștig;
•Ucraina să adere la NATO cât mai curând posibil, astfel încât toți aliații europeni să își asume sarcina de a o proteja. NATO ar trebui să creeze un fond de 100 de miliarde de dolari pentru înarmarea Ucrainei, partea SUA fiind limitată la 20%, așa cum se întâmplă în cazul altor bugete comune ale alianțelor. Uniunea Europeană ar trebui să admită rapid Ucraina și să o ajute să-și modernizeze și să-și dezvolte economia.
Propunerile lui Pompeo sunt radicale și, dacă le-a dezvăluit public, putem deduce că o discuție anterioară cu Donald Trump nu a avut loc, nu a fost posibilă. Propunerile lui Mike Pompeo nu se potrivesc cu viziunea lui Vance despre Ucraina și nici cu viziunea lui Trump despre viitorul NATO; apoi mai sunt și incompatibile cu misiunea pro-Rusia asumată de Viktor Orbán, ce a fost discutată la Mar-a-Lago.
PLANUL ORBÁN PENTRU CALEA ORBILOR DIBUIND ÎN ÎNTUNERIC
Când discutăm abordarea Orbán pentru pace în Ucraina, prima întrebare este dacă premierul maghiar este un broker serios, neutru, imparțial sau dacă demersul său provine dintr-un calcul politic care are drept ținte alte obiective, ascunse[9]. Răspunsul la această întrebare poate să pară simplu, dar în realitate Viktor Orbán este suficient de versat încât să confere o notă de onorabilitate, imparțialitate și inventivitate demersului său diplomatic, ceea ce aruncă în derizoriu orice critică ce nu poate proba cu dovezi irefutabile partizanatul.
Prima problemă, deja enunțată, este că demersul lui Viktor Orbán se derulează concomitent cu seria de eforturi ale Kievului în favoarea unei noi runde de convorbiri de pace, de această dată cu prezența Federației Ruse la masa negocierilor. Iar succesiunea evenimentelor este și mai interesantă, cu Viktor Orbán vizitând Kievul, unde a declarat că începe un turneu de pace, continuând cu Moscova și Beijingul; apoi întâlnirea lui Orbán cu Donald Trump, discuția telefonică dintre Zelenski și Trump, primirea la Beijing a ministrului de externe Dmitro Kuleba și reafirmarea disponibilității pentru negocieri cu Rusia; în fine, întâlnirea de la Kiev dintre Volodimir Zelenski și cardinalul Pietro Parolín, secretarul de stat al Vaticanului, unde s-a abordat aceeași temă a negocierilor de pace, iar președintele ucrainean a reafirmat voința de a se ajunge cât mai repede la negocierea unei păci.
Întors de la Washington, Viktor Orbán dă publicității un raport de stadiu care conține zece constatări și recomandări ale domniei sale privind modul în care Uniunea Europeană ar trebui să se poziționeze în chestiunea procesului de pace în Ucraina.[10] Redau pe scurt nouă din cele zece puncte, ultimul fiind mai puțin important.
(i) Intensitatea conflictului militar va escalada radical în viitorul apropiat.
(ii) Părțile aflate în conflict sunt hotărâte să se implice și mai profund în conflict și niciuna dintre ele nu dorește să inițieze o încetare a focului sau negocieri de pace. Prin urmare, putem presupune că tensiunile nu vor scădea și părțile nu vor începe să caute o ieșire din conflict fără o intervenție externă semnificativă.
(iii) Trei jucători globali pot influența evoluțiile: Uniunea Europeană, Statele Unite și China. De asemenea, trebuie să considerăm Turcia ca un actor regional important, ca singurul mediator de succes între Ucraina și Rusia de la izbucnirea ostilităților în 2022.
(iv) China își continuă politica, care este menționată și în documentele internaționale, și lansează un apel la încetarea focului și pentru începerea negocierilor de pace. Cu toate acestea, China va avea un rol mai activ doar dacă șansele sale de succes sunt aproape sigure. Potrivit aprecierii lor, acest lucru nu există în prezent.
(v) Am constatat la summit-ul NATO și pe parcursul discuțiilor mele cu președintele Trump că Statele Unite sunt în prezent foarte preocupate de campania prezidențială. Președintele în exercițiu depune eforturi imense pentru a rămâne în competiție. Este clar că nu poate schimba actuala politică pro-război a SUA, de aceea nu se poate aștepta de la el să înceapă o nouă politică.
(vi) În discuțiile mele cu președintele Trump, am ajuns la concluzia că politica externă joacă doar un rol mic în campania sa, care este dominată de problemele interne. (…) Însă, pot spune cu siguranță că la scurt timp după victoria sa electorală, nu va aștepta până la investirea sa, ci va fi imediat gata să acționeze ca mediator de pace. În acest sens are planuri detaliate și bine întemeiate.
(vii) În cazul în care va câștiga președintele Trump, raportul sarcinilor financiare dintre SUA și UE se va schimba semnificativ în dezavantajul UE atunci când vine vorba de sprijinul financiar pentru Ucraina.
(viii) Strategia noastră europeană a copiat, în numele unității transatlantice, politica pro-război a SUA. Până acum nu am avut nicio strategie europeană suverană și independentă sau un plan politic de acțiune. Propun să discutăm dacă este logic să continuăm această politică în viitor. În situația actuală, putem găsi o oportunitate întemeiată pe baze morale și raționale puternice de a începe un nou capitol în politica noastră. În acest nou capitol am putea depune eforturi pentru reducerea tensiunilor și/sau am putea crea condițiile pentru o încetare temporară a focului și/sau pentru începerea negocierilor de pace.
(ix) Propun să inițiem o dezbatere asupra următoarelor propuneri: (a) propunere pentru a purta discuții politice la nivel înalt cu China privind modalitățile următoarei conferințe de pace; (b) pe lângă menținerea actualul nivel înalt al relațiilor politice cu Ucraina, propun redeschiderea liniilor diplomatice directe de comunicare cu Rusia și reabilitarea unor astfel de legături directe în comunicațiile noastre politice; (c) propun lansarea unei ofensive politice concertate spre Sudul global, a cărui bunăvoință am pierdut-o din cauza poziției noastre față de războiul din Ucraina, ceea ce a dus la izolarea globală a comunității transatlantice.
Așadar, premierul țării care deține la acest moment președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene conchide, după turneul de pace pe care l-a pornit sub mandat propriu – pentru că un mandat din partea Consiliului Unional nu a avut -, „cu mâna pe inimă și fără parti-pris” că Europa nu prea are de ales decât să-și schimbe abordarea față de Moscova și Beijing, ieșind astfel de sub influența partidei războiului care a avut până acum câștig de cauză la Washington, sub o administrație democrată ce are oricum zilele numărate.
ROMÂNIA JOACĂ, DIN NOU, UN EXCELENT ROL DE DECOR
Între 23 și 27 iulie, la Tușnad s-a desfășurat a 33-a ediție a „Universității de Vară Bálványos”, după un program complex[11], avându-l ca de obicei în ultimii ani drept invitat pe premierul maghiar Viktor Orbán, care – sâmbătă, 27 iulie, pe scena Petöfi, începând cu ora 10.30 – alături de Tökés László, invitat și Németh Zsolt, moderator și-a susținut tradiționalul discurs.
La fel ca și anul trecut, Viktor Orbán i-a făcut o vizită de curtoazie „bunului său prieten” Marcel Ciolacu la Vila Lac, cu o zi înainte de discursul în care a pledat pentru o pace rusească în Ucraina. În comunicatul pe care l-a oferit presei, premierul român s-a referit la întâlnire ca fiind una eminamente axată pe „subiecte de interes comun” ale cooperării româno-ungare[12] (o întâlnire… pragmatică, cum s-ar zice):
„Schimburile noastre comerciale se ridică la aproximativ 13 miliarde de Euro și am agreat împreună cu omologul maghiar că există în continuare un potențial neexploatat. I-am transmis premierului Orban că dorim să lucrăm împreună pentru consolidarea unei agende bilaterale pozitive, în beneficiul cetățenilor noștri, indiferent de etnie. Totodată, am convenit să începem studiile de fezabilitate privind realizarea unui proiect fanion la nivel bilateral – legătura feroviară de mare viteză Budapesta-București, un proiect strategic, de interes regional, cu impact la nivelul rețelelor feroviare din regiunea Europei Centrale. Ungaria deține Președinția Consiliului UE în acest semestru, iar, în această calitate, România se bazează pe acțiunea onestă a Ungariei pentru consolidarea Agendei strategice europene. Totodată, i-am mulțumit prim-ministrului Viktor Orbán pentru susținerea fără echivoc a aderării României la spațiul Schengen și cu frontierele terestre.”
Unele surse media[13] afirmă că Marcel Ciolacu, dincolo de comunicatul publicat, i-a cerut lui Viktor Orbán să afișeze moderație în discursul pe care urma să-l susțină a doua zi la Tușnad. Perspectiva UDMR – dat fiind că la Vila Lac a fost prezent (la fel ca anul trecut) și Kelemen Hunor – a fost oferită de Tánczos Barna[14]:
„E extrem de importantă [întâlnirea de la Vila Lac] nu doar în perspectiva relațiilor bilaterale, ci și în contextul războiului ruso-ucrainean, pentru că cele două state de graniță cu Ucraina, Ungaria și România, au un rol primordial în tot ce înseamnă implementarea comună a deciziilor la nivel NATO, la nivelul Uniunii Europene. Suntem țările care avem contact direct cu cei care pleacă, fug din Ucraina, din calea războiului, suntem țările care am acordat cel mai mult sprijin cetățenilor care încearcă să scape din Ucraina de acest conflict militar.”
Balász Orbán, principalul consilier politic al premierului maghiar, a dezvăluit într-un interviu acordat presei noastre[15] cu o zi înainte că Viktor Orbán era pregătit să reia și să aprofundeze cele zece puncte din raportul de stadiu privind schimbarea politicii europene pentru a veni în întâmpinarea dorințelor Moscovei, ca singură cale de a se ajunge la oprirea războiului în Ucraina, pe de o parte, iar pe de altă parte și-a exprimat satisfacția că premierul român Marcel Ciolacu s-a poziționat de această dată ca un „partener” și nu i-a mai cerut lui Viktor Orbán să-și cenzureze discursul, ci doar să fie moderat. Câteva dintre afirmațiile lui Balász Orbán merită reproduse, măcar pentru a rămâne consemnate:
„Noi de doi ani încoace avem o opinie aparte, recunoaștem acest lucru. Însă vedem că acest conflict durează tot de doi ani și nu a evoluat în nicio chestiune majoră. Strategia Vestului nu pare să fi adus vreo soluție serioasă și este din ce în ce mai greu de văzut în ce direcție va continua acest conflict. Pe deasupra, nu contează ce vor europenii! Dacă Donald Trump va fi ales, atunci el va face pace cu rușii pe deasupra capului liderilor din Europa. Și noi riscăm să rămânem aici cu această problemă geostrategică și să asigurăm finanțarea pentru ceea ce Ucraina reprezintă în momentul actual. Din această cauză, noi credem că trebuie să fim proactivi și să încercăm o soluționare în loc să așteptăm. Așa că noi am depus o viziune strategică pe masa liderilor Europei ca să vorbim despre soluții.”
În privința întâlnirii Trump – Orbán de la Mar-a-Lago, Balász Orbán a oferit unele precizări legate de poziționarea candidatului republican pentru Casa Albă, cel puțin așa cum au fost ele percepute de apropiații premierului maghiar. La întrebarea dacă au rămas cu impresia că Donald Trump chiar are capacitatea (și un plan fezabil) de a opri războiul, răspunsul a fost: „Da, absolut. Și este foarte devotat în acest sens. Și, după ce a discutat cu președintele Zelensky, el a afirmat și public că acesta este planul lui.”
Recunosc că, atât cât am putut înțelege situația cu o zi înainte de discursul lui Viktor Orbán, premierul român, beneficiind și de curtoazia liderului UDMR, s-a poziționat „pragmatic”, dând de înțeles două lucruri: (i) că-și dorește de la Viktor Orbán ca președinția maghiară a Consiliului UE să contribuie decisiv în Consiliul JAI la admiterea completă a României în spațiul Schengen și asta este tot ce contează; respectiv (ii) că Bucureștiul nu are deocamdată de făcut nicio observație critică la „demersul de pace” al lui Viktor Orbán, chiar dacă în esență acesta se referă la o negociere de schimbare de frontiere în Europa – pace contra teritorii -, adică visul revizionist de peste 100 de ani al naționalismului maghiar. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
