În anii în care Roland Barthes, pe atunci lider incontestabil al criticii literare măcar franceze și important, mitologizat profesor la Ecole des Hautes Etudes și la Collège de France, susținea cursul din care se va zămisli în 1977 volumul Fragments d’un discours amoreux ce avea să devină cel mai mare best-seller al său, romancierul Mario Vargas Llosa definitiva manuscrisul unui alt discurs de îndrăgostit în lege. Cel dedicat lui Gustave Flaubert și celui mai cunoscut și citit roman al acestuia. Roman despre care încă din primele rânduri ale Prologului cărții Orgia perpetuă avea să spună că i-a schimbat viața.
Flaubert nu era primul romancier care se apleca asupra scrierilor marelui autor realist francez. O făcuse înaintea lui Jean-Paul Sartre în interminabila și neterminata lui carte în trei volume L’idiot de la famille. Însă dacă Sartre, ca mai peste tot în operele sale, a scris despre Flaubert preponderent din dorința de a demonstra ceea ce enunțase mai înainte, la modul teoretic (Llosa notează că volumul e de natură să îl intereseze mai mult pe un sartrian decât pe un flaubertian), în Questions de méthode, Vargas Llosa a intenționat mai întâi să își exprime adorația pentru ceea socotește a fi primul roman modern, pentru ca mai apoi să demonstreze cu instrumentele unui critic literar în lege în ce constă modernitatea respectivă și cât și cum a influențat ea ceea ce urma să vină. În principal, scrierile lui Henry James, Marcel Proust, Dos Passsos, Hemingway precum și acelea din azi uitatul noul roman fancez. Și, surprinzător și într-un mod aparte, Brecht.
Mario Vargas Llosa pornește de la premisa că despre Flaubert s-a scris în diferite feluri. Într-un anume chip au făcut-o criticii din școala impresionistă care mizau preponderent pe sensibilitate, recte pe conținut, pe relevarea și întoarcerea pe toate fețele a tragediei femeii care era și Flaubert, dar și suferea și plângea în multe alte comune și orășele din Franța, în cu totul altfel cei ce se revendicau din critica științifică. Adică cei atenți la formă, la les affres du style, la avatarurile naratorului care este și nu este omniscient, care mai mult ca sigur că este multiplu, care, dintr-o dată, își transferă funcțiile către personajul căruia îi surprinde gândurile și i le expune grație stilului indirect liber. Ori la jocul cu modurile și timpurile verbale, la valoarea acordată imperfectului ori la importanța și semnificația utilizării italicelor. Prin grija acordată semnelor tipografice, Flaubert putând fi socotit un precursor al lui Mallarmé și al jocurilor acestuia cu pagina albă din enigmaticul Un coup de dés jamais n’abolira le hasard.
În primul mare capitol al cărții, scris preponderent ca o confesiune, Vargas Llosa încearcă să explice motivele relației lui speciale cu Emma Bovary. Nu știu dacă moartea acesteia a fost chiar marea dramă a vieții sale, așa cum Oscar Wilde spunea că au stat lucrurile în cazul său cu moartea lui Lucien de Rubempré, știu însă sigur că avem de-a face cu o fantomă-prieten care a invadat în repetate rânduri mintea și sufletul lui Vargas Llosa. Din anul1952 și până în 1974, la definitivarea cărții, romancierul de origine peruviană a citit romanul de vreo șase ori, a descoperit câteva motive cheie, a observat că Flaubert a știut cum să adiționeze dorinței de a scrie ceea ce într-o scrisoare către Louise Collet (corespondența cu ea e riguros și metodic citată) definea drept un viitor roman de idei, ca, de pildă, sexul care îi va aduce un proces răsunător în epocă. Ori anecdoticul. La fel de răsunător ca cel de care vor avea parte Les Fleurs du Mal ale lui Baudelaire.
Nemulțumit de felul în care critica literară l-a tratat pe Flaubert, ironizându-i relativ frecvent pe pontifii acesteia, pe care îi acuză recurent ori de cecitate, ori de superficialitate (aceștia au observat ceva însă nu au dus observația până la capăt), Vargas Llosa se dezvăluie a fi un desăvârșit cercetător al textului flaubertian. Evident, a citit tous les livres consacrate obiectului adorației sale, s-a familiarizat cu feluritele metode de abordare a textului, metode în mare vogă în anii 70, cu lingvistica, cu semiotica și teoria formelor, cu cărțile ce susțineau că literatura este, înainte de orice, o aventură de limbaj, cu problema instanțelor narative și avatarurile naratorului omniscient. Cu diferențele dintre realismul lui Balzac și cel al lui Flaubert.
Ce descoperă Vargas Llosa? Că sunt patru feluri de timp la Flaubert (timpul singular sau specific, timpul circular care e acela al repetiției, timpul încremenit și timpul imaginar. Vă amintiți că la un moment dat biata Emma își imaginează că ar fi fost la Paris? Cercetătorul bagă de seamă că naratorul nu e mereu același, că își deleagă uneori funcțiile, că se insinuează între personaje. Vargas Llosa se ocupă cu lux de amănunte de valorile dobândite sub pana lui Flaubert de stilul indirect liber. Procedează la ceea ce Jean-Pierre Richard numea microlectures și resupune analizei câteva secvențe- cheie întoarse deja de alții și pe față, și pe dos. Acela al apariției coifului de officier de santé al lui Charles Bovary, ori secvența cu les comices agricoles. Vargas Llosa e interesat de Emma, de Charles, de Léon și de Rodolphe, însă insistă mai mult ca alții asupra ridicolului farmacist Homais.
Cu mulți ani înainte de a scrie Madame Bovary, Flaubert ajunsese la concluzia că mediocritatea este profund reprezentativă pentru umanitate. Și-a transpus concluzia în roman, iar rolul acordat mediocrității va fi doar una dintre marile moșteniri ale romancierului. Moșteniri analizate în al treilea capitol al cărții, semnificativ numit Primul roman modern. Flaubert a născut anti-eroul, a marcat ideea că romanul este formă, a identificat valoarea monologului interior. – Citeste restul articolului pe contributors.ro
