De la prezența sa magnetică în „Plein soleil”, care l-a dezvăluit publicului larg, până la rolurile sale puternice din filmele lui Visconti, Melville și Deray, AFP ne prezintă o retrospectivă a zece dintre cele mai emblematice roluri ale lui Alain Delon.
„Plein Soleil” (1960)
Acest film noir de René Clément a fost adaptat după romanul „Mr Ripley” al scriitoarei americane Patricia Highsmith. Alain Delon, care nu era încă un star, îl interpretează pe Tom Ripley, un personaj machiavelic care ucide un petrecăreț bogat (Maurice Ronet) și îi fură identitatea, pe un fundal de lumină mediteraneană intensă. Un remake hollywoodian cu Matt Damon și Jude Law a fost filmat în 1999 („The Talented Mr Ripley”).
Rocco și frații săi (1960)
Un clasic al neorealismului italian, „Rocco și frații săi” este o melodramă sublimă. Datorită lui Luchino Visconti, care a fost fascinat de el, Delon a devenit un star. Deja celebru în Franța, actorul a continuat să se facă remarcat în Italia.
Filmul spune povestea Rosariei și a celor patru fii ai săi care fug de sărăcie și din sudul Italiei pentru Milano. Rocco (Delon) și Simone (Renato Salvatori) sunt îndrăgostiți de o tânără prostituată (Annie Girardot). Inspirat de Dostoievski, filmul a câștigat Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția din 1960.
Ghepardul (1963)
Adaptată după romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, această frescă a câștigat Palme d’Or în 1963 și a devenit un succes comercial și critic imediat ce a fost lansată.
Acest film de epocă al lui Luchino Visconti este plasat în 1860, pe vremea lui Garibaldi. Este un film despre declinul unei aristocrații care se luptă să se adapteze la noile vremuri. Filmul conține o lungă scenă de bal care a intrat în legendă.
Alain Delon, la apogeul eleganței sale (mustață subțire), este întruchiparea nobilimii. Cuplul pe care îl formează cu Claudia Cardinale intră în istoria cinematografiei.
Samuraiul (1967)
Această primă colaborare cu Jean-Pierre Melville a produs una dintre capodoperele filmografiei lui Delon, în rolul criminalului solitar Jef Costello.
Fantomatic, inexpresiv, obsedat de control, cu ochii săi albaștri și reci, cu șapca și pălăria: acest personaj este baza mitului Delon.
Estetica acestui thriller glacial va influența mulți alți regizori, printre care John Woo și Quentin Tarantino. Colaborarea Delon-Melville a produs o altă capodoperă, „Le Cercle rouge” (1970, cu Bourvil), înainte de „Un flic” (1972).
Piscina (1969)
Pe jumătate dramă, acest film al lui Jacques Deray, cu erotismul său torid, a marcat reunirea lui Alain Delon și a lui Romy Schneider, cu care a format un cuplu legendar în cinematografia franceză. Flacăra dintre cei doi nu se va mai reaprinde, însă cariera lui Romy Schneider, aflată atunci în declin, a luat din nou avânt.
Mai mult de 3 milioane de spectatori s-au scufundat în piscina de la Saint-Tropez, frecventată de cuplu, precum și de Maurice Ronet și Jane Birkin. Delon avea să spună mai târziu: „Nu mai pot să mă uit la acest film. Este prea dureros să-i văd pe Romy și Maurice (care au murit în 1982 și 1983, n.r.) râzând în hohote”.
Clanul sicilienilor (1969)
Întâlnirea culminantă a trei vedete ale cinematografiei populare franceze, Delon, Jean Gabin și Lino Ventura, într-un whodunit regizat de Henri Verneuil. O scenă, plină de aluzii erotice, va rămâne mult timp în memorie: cea în care Delon ucide o anghilă proaspăt prinsă, zdrobind-o de stânci, în timp ce actrița Irina Demick, care face plajă nud, privește.
Delon filmase deja cu Gabin, pentru care avea o admirație fără margini, în „Mélodie en sous-sol” (1963, regizat deja de Verneuil). S-a reunit cu Gabin în „Deux hommes dans la ville” (1973), regizat de José Giovanni.
Domnul Klein (1976)
„Sunt atât de multe lucruri despre mine în acest film. Dragostea mea pentru picturi, această relație ambiguă cu oamenii, acest fel de joc în care sunt domnul Klein fără să știu de ce”, spune actorul despre rolul destinat inițial lui Jean-Paul Belmondo.
În filmul lui Joseph Losey, pe care l-a produs, Delon este Robert Klein, un negustor de artă bogat care, în 1942, cumpără opere de artă deținute de evrei. Până când descoperirea unui omonim (evreu) îl trimite într-o coborâre în iad.
Afișul cu chipul lui Delon într-o stea galbenă a șocat publicul la acea vreme. La Cannes, filmul a plecat acasă cu mâna goală înainte de a fi prezentat într-o copie restaurată în 2019, când bătrânul leu al cinematografiei a primit un Palme d’Or onorific.
Trois hommes à abattre (1980) – Trei bărbați de ucis
Regizat de Jacques Deray și adaptat după romanul „Le petit bleu de la côte ouest” de Jean-Patrick Manchette, acest film a inaugurat seria de thrillere pe care Delon le va urma în anii 1980, cu diferite grade de succes.
Acestea au inclus „Pour la peau d’un flic” (1981), „Parole de flic” (1985) și „Ne réveillz pas un flic qui dort” (1988). Deși de calitate inegală, aceste filme au permis unei întregi generații să-l descopere pe Delon, datorită (re)difuzării lor repetate la televiziune.
Povestea noastră (1984)
Delon s-a bucurat de succes în „Borsalino”, „Parole de flic” și multe altele, dar singurul César pentru cel mai bun actor pe care l-a obținut a fost pentru rolul său din filmul lui Bertrand Blier. Această comedie dramatică, uneori absurdă, despre singurătate și dragoste se învârte în jurul unei întâlniri în tren între Robert, un bărbat obosit de patruzeci și ceva de ani, și o tânără deziluzionată (Nathalie Baye).
Publicul nu a fost încântat, dar criticii au apreciat în mare parte acest film în care Delon și-a asumat riscuri pentru a interpreta un personaj fragil, un bețiv, departe de personajul din „Samurai”.
Asterix la Jocurile Olimpice (2008)
Rol minor în filmografia lui Delon, acest lungmetraj de Frédéric Forestier și Thomas Langmann este în primul rând simbolic. Adesea ironizat pentru orgoliul său și obiceiul său de a vorbi despre sine la persoana a treia, actorul dă dovadă de o autoironie rară în rolul lui Iulius Cezar.
„El nu datorează nimic nimănui, nici lui Rocco, nici fraților săi, nici clanului sicilian. Cezar este din neamul lorzilor și, de fapt, Cezarul pentru cel mai bun împărat i-a fost acordat lui Cezar. Avé moi!”, declamă Delon, într-o aluzie la propriile sale filme.
