Până la Adi, n-am știut niciodată să iubesc deplin, curat, fără interese ascunse. Când un băiat îmi trezea interesul, începeam să îi vorbesc despre mine și frământările mele. Credeam că în felul acesta o să îi câștig încrederea și, de ce nu, sentimentele: un joc ciudat, pueril.
Pe Marc l-am iubit așa cum iubește un șchiop o cârjă: din neputința de a-și purta singur de grijă. Eram prin clasa a XI-a, aveam o stimă de sine scăzută și buruieni crescute în cotloanele inimii. Eram o adolescentă cu ochi curați și trăsături fine. Mă îmbrăcam cam demodat pentru vremea aceea și mă înroșeam de fiecare dată când trebuia să vorbesc în public. Nu știu de ce am intrat în acea relație: așteptam ca el să mă vindece? Cel mai probabil. Purtam răni încă din gimnaziu. Am fost mereu tocilara clasei, un copil cu venituri modeste, care refuza orice formă de răzvrătire colectivă, un copil înjosit în repetate rânduri de colegi, lucru care m-a făcut ca, dintr-un om introvertit, să devin unul și mai închis.
M-am refugiat pe rețelele de socializare și am intrat în relația cu Marc, care a fost una mai mult virtuală. Locuiam în județe diferite și ne vedeam o dată la câteva săptămâni. Ne uneau momentele în care încercam să ne pansăm unul altuia rănile, în felul nostru stângaci, dar sincer. Cu timpul, am constatat că nu aveam pasiuni similare și vedeam totul diferit. El era un perfecționist incurabil, eu, o mare visătoare. Lui Marc îi plăceau motoarele, visa să ducă o viață luxoasă și era cel mai fericit într-un restaurant bun. Eu aș fi preferat să alergăm pe munți și să ne mânjim cu înghețată în parc. Patru ani s-a străduit să mă aducă pe drumul lui și tot atâta timp m-am încăpățânat să nu mă schimb. Inevitabil, cuvintele tandre au fost înlocuite de reproșuri. Cumva simțeam că rănind, celălalt va simți nefericirea noastră.
Pe Adi l-am cunoscut la nunta surorii mele. Adi este singurul nume real din povestea aceasta. Împlinisem 18 ani, mă alesese soră-mea domnișoară de onoare și purtam o rochie mov, din material satinat, o kitschcioșenie ieftină la care asortasem o mulțime de alte kitschcioșenii și pe Marc, partenerul meu. Adi mi-a dat atenție suficient cât să se facă remarcat: un puști de 14 ani, mititel, cu un papion ales de părinți, suficient de elegant cât să pară ciudat. Se plimba de la masă la masă și făcea glume, întreținând atmosfera. Curând avea să devină prietenul fratelui meu mai mic și să ne tot intersectăm.
Nu știu dacă acela a fost momentul în care mi-am dat seama că ar avea o simpatie față de mine, dar cu siguranță Marc și-a dat și a devenit irascibil. Mă fixa continuu și răspundea sec. Ne-am certat în seara aceea; pe bună dreptate. Nu făcusem nimic care să îi trădeze încrederea.
Certurile dintre noi se intensificau, iar pe la jumătatea primului an de facultate, despărțirea devenise iminentă. Când Adi mi-a scris prima dată, un mesaj din acela clasic: „Bună, ce faci? Mai ai prieten?” i-am dat cu seen. Nu voiam ca Marc să aibă motive să fie din nou gelos și mai ales nu doream ca acesta să fie motivul despărțirii noastre. Pentru că, simt nevoia să mai subliniez o dată ideea aceasta, nu puteam să văd în Adi mai mult decât un copil naiv. Eu aveam 19 ani și el 15.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.
Articol scris de Adriana Miu-Pătroi
Parteneriat media
