Ușor de constatat puternica revenire a scrierilor lui Brecht în repertoriile Teatrelor din România. După ce Andrei Șerban a montat cu ceva vreme în urmă la Bulandra binecunoscutul Omul cel bun din Sîciuan, a venit rândul câtorva versiuni ale Operei de trei parale. Care s-a jucat la Teatrul Regina Maria din Oradea, acolo regizor fiind Victor Ioan Frunză , iar acum se află în repertoriile a două Teatre din București. Versiunii explozive de la Excelsior, realizată de Răzvan Mazilu, urmându-i aceea de la TNB, regizată de Gelu Colceag. Mai sus-menționata Operă de trei parale se joacă, iată!, și la Teatrul Csiki Játékszin din Miercurea Ciuc, în traducerea în limba maghiară a lui Vas István și în versiunea regizorală semnată de Szőcs Artur.
Nu revin asupra istoricului montărilor textelor lui Brecht în România și nici nu mă aplec în detaliu asupra meritelor indiscutabile în domeniu a doi mari regizori de numele cărora e legată reteatralizarea teatrului de aici. E vorba mai întâi despre deschizătorul de drumuri Lucian Giurchescu ale cărui montări brechtiene de la fostul Teatru Giulești, înainte Teatru Muncitoresc CFR, au fost apreciate de însăși Helene Weiggel, venită, la un moment dat, într-un fel de turneu- inspecție în România. Giurchescu și-a continuat opera de aducere în scenă a scrierilor dramaturgului german în timpul unei foarte bune etape creatoare din viața (anii 60-70) Teatrului de Comedie. E vorba și despre Liviu Ciulei căruia i se datorează o excepțională versiune a Operei de trei parale. Realizată în 1964 la Teatrul Bulandra, în decorurile create de regizor în colaborare cu Ion Oroveanu și în costumele Piei Oroveanu.
Prefer acum doar să reiterez că nu e nicidecum simplu de montat Brecht, iar Opera de trei parale presupune complicații suplimentare. Textul în sine e lung, e greu, e făcut să fie transpus scenic nu în ceea ce se numește îndeobște spectacol muzical, ci în spectacol cu muzică. Dispoziții testamentare clare cer ca Opera de trei parale să fie reprezentată obligatoriu cu muzica lui Kurt Weill. Muzică ce trebuie, tot obligatoriu, să fie cântată live.
Lucrul acesta se respectă în spectacolul de la Miercurea Ciuc. Avem, așadar, în planul secund al scenei și situată la etajul decorului creat de Kovács Dániel Ambrus orchestra condusă de Bene Zoltán și alăcătuită din instrumentiștii Bene Zoltán, Benedek Szilamér, Berze Albert, Boldiszár Sazbolcs, Kiss Lehel, Szőgyőr Árpád, Veress Albert. Aceștia împreună cu actorii din distribuție cântă o muzică ce mie cel puțin nu îmi place în mod deosebit, de fapt nu îmi place mai deloc. O muzică nu tocmai muzicală, care nu impune, cu o singură excepție, șlagăre. Excepția respectivă e folosită în scena de început a spectacolului de la Miercurea Ciuc și devine muzica-temă a montării.
Compozițiile lui Weill nu sunt chiar foarte ușor de interpretat și asta se vede și în montarea ce face obiectul acestei cronici. Unii actori se descurcă ceva mai bine (e vorba despre Kozma Attila, asta până când nu obosește, despre Tóth Jess, despre Puskás László, despre Hatházy András, despre Fekete Bernadetta, Szlivka Mercédessz Dóra, până la un punct și despre Márdirósz Ágnes), alții nu tocmai. În partea vorbită roluri evident mai împlinite realizează cam tot aceiași. Aceasta însemnând că actorul Kozma Attila e un bun Macheat, la fel cum este și Hatházy András în eleganța pe care i-o imprimă lui Peachum, Mi-au mai plăcut Fekete Bernadetta în Celia Peachum, Tóth Jess, inspirat distribuită în Polly, Puskás László e exact ceea ce trebuia să fie în Brown. Bune impresii lasă Márdirósz Ágnes (Jenny Speluncă)și Szlivka Mercédessz Dóra (Lucy). Papp Tibor (Robert și Polițistul) își face conștiincios datoria. De observat că e vorba cam tot despre aceiași. Despre aceiași actori ce trec cu bine atât examenul muzicii, cât și pe cel al textului.
Dar revenind la muzică, reamintesc că, în spectacolul de la Bulandra, marele Liviu Ciulei a apelat la parafraze care au căzut în sarcina compozitorului și dirijorului Richard Bartzer și la unele transferuri dinspre genul operetistic. La operetă, una cu vădite contaminări maghiare, am avut impresia că a făcut apel și regizorul Szőcs Arthur. Și asta nu se vede doar în partea muzicală, ci și în inserturile coregrafice. Create de Bodor Johanna și executate impecabil de ansamblu. S-a operat, cum anticipam vorbind despre muzică, chiar și o oarecare maghiarizare, unul dintre personaje spunând că hoții, bandiții, cerșetorii ce apar pe scenă ar fi unguri. Înseși numele unor personaje sunt maghiarizate, Așa se face că Peachum devine Pava, Macheat e cvasi-alintat Maxi, iar Lucy e rebotezată Luca. Nu știu dacă regizorul a avut în această privință chiar cea mai bună idee. Parcă văd aievea fața schimonosită de furie a lui Brecht care impunea să i se respecte la virgulă textul. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
