Eram în clasa a noua când am devenit dependentă să mă uit pe rețelele sociale la persoanele foarte slabe și visam să ajung cândva așa. Citeam știri de clickbait despre cât de bine este să nu mănânci. Încă nu știu cât de grave sunt urmările deciziilor luate atunci.
- Între timp, moda s-a mutat de pe Tumblr pe TikTok. „E dificil ca oamenii să renunțe la idealul de a fi slab, când acesta este promovat atât de mult în societate”, explică psihoterapeuta Raluca Chișcu.
„Vreau să vă spun cum am reușit să slăbesc 23 de kilograme în 3 luni”, începe un clip de pe TikTok cu peste două milioane de vizualizări. Pe „rețeaua tinerilor”, derapaje vechi de decenii sunt doar mascate.
Cea care vorbește despre cum a slăbit în trei luni e Albina. Are peste 13.000 de urmăritori și doar opt clipuri postate. Toate sunt despre cum a reușit să slăbească 23 de kilograme în trei luni: a mâncat două mese pe zi, a renunțat la zahăr și a mers la sală de trei sau patru ori pe săptămână.
O altă persoană scrie în comentarii că a slăbit 15 kilograme în două luni. Alții întreabă dacă au voie anumite alimente sau băuturi sau dacă pot înlocui mersul la sala cu mersul pe jos. Albina le răspunde.
Ea are și câteva clipuri în care arată ce mănâncă într-o zi. Dimineața, niște felii de morcov, un măr, patru albușuri de ou și brânză light. Încearcă să mănânce și un baton proteic făcut de ea din iaurt grecesc, dar nu-i place. La „cină”, are o salată cu roșii și ceapă, câteva chiftele, orez, iaurt turcesc și „jumătate dintr-un desert”.
Clipurile sale apar sub hashtag-ul „#weightloss”, alături de alte peste 8,2 milioane de postări.
La fel ca Albina, tot felul de oameni fără pregătire te învață cum să mănânci și să trăiești sănătos. Și să slăbești rapid și fără pericole.
Demonizează zahărul și carbohidrații. Te sfătuiesc să bei oțet de mere pe stomacul gol. Și chiar să mănânci o dată la două zile.
Odată ce vezi câteva clipuri pe subiect, algoritmul TikTok livrează tot mai multe cu oameni care se încurajează reciproc să nu mănânce. Folosesc hashtaguri specifice prin care se pot găsi fără ca platforma să-i penalizeze că alimentează tulburări alimentare. Își filmează „progresele”: de la clipuri din oglindă până la cât de mult li se văd coastele și cum își pot prinde încheietura mâinii între degetul mic și cel mare.
„E dificil ca oamenii să renunțe la idealul de a fi slab, când acesta este promovat atât de mult în societate”, explică Raluca Chișcu, psihoterapeută specializată în tratarea tulburărilor de comportament. De cele mai multe ori, adaugă ea, oamenii ajung să fie dezamăgiți, se învinovățesc singuri pentru „eșec” sau chiar ajung să-și afecteze profund relația cu mâncarea, „marcată de reguli, teamă și restricție”.
Recunosc semnele și mă regăsesc în ce spune Raluca, pentru că am fost acolo. Doar că în loc de TikTok era Tumblr și câțiva ani am lăsat lumea asta să facă ce vrea din mine.
Anii care m-au făcut să-mi fie frică de mâncare — și de mine însămi în jurul ei
Eram în clasa a noua când am descoperit comunitatea pro-ana (acronim de la „pro anorexia”) de pe Tumblr. A devenit rapid singurul lucru pe care-l vedeam înainte să adorm și când mă trezeam. Devenise o dependență să mă uit la persoane foarte slabe și visam să ajung cândva așa.
Când ai 14 ani, nimic nu e așa cum vezi pe net, la TV, prin filme sau seriale. Adevărul e că realitatea nu e niciodată așa. Dar tot ce crezi atunci e că problema e la tine. Tu nu ai zeci de prieteni. Tu nu ai formă fizică. Tu nu încapi în mărimea XS. Tu ai coșuri. Tu nu arăți la fel de bine ca ceilalți. Cumva, tu greșești.
Eram convinsă că astea erau „problemele” pentru care nu mă integrasem în clasă. Odată rezolvate, aș fi avut mai mulți prieteni și aș fi fost mai împăcată cu mine.
Citeam non-stop tot felul de site-uri de clickbait. Greutate în plus, acnee, dereglări hormonale. Toate aveau o singură rezolvare: dieta. Toate articolele îți ziceau același lucru: cu cât mănânci mai puțin și mai sănătos, cu atât mai fericit și frumos o să fii.
Îmi calculasem și BMI-ul (indexul de masă corporală) pe un site random. Am început să plâng când rezultatul m-a încadrat la „ușor supraponderală”.
Între timp, am înțeles de ce BMI nu oferă deloc o imagine coerentă despre corp și greutate. Atunci nu știam, așa că l-am luat în serios și mi-am pus la punct o dietă din toate articolele pe care le citisem. Majoritatea informațiilor n-aveau vreun fundament medical. N-a contat, le-am crezut.
Am intrat în perioada în care pâinea și brânza erau cei mai mari dușmani. Mergeam pe jos ore întregi în fiecare zi ca să creez „deficitul caloric”. Plângeam dacă mâncam cu 50 de calorii mai mult într-o zi și dublam în mintea mea numărul de calorii scris pe etichete, că am citit undeva că informațiile respective sunt mincinoase.
Tehnici despre cum să vomiți mai eficient
După doi ani, mai bine de 15 kilograme slăbite și pierderea unei persoane dragi, am descoperit tot pe Tumblr pro-mia („pro bulimia”). Bulimia poate lua mai multe forme, dar rezultatul e mereu același: dai afară tot ce mănânci, oricât de puțin sau mult ar fi. Cea mai des întâlnită metodă e să vomiți. O altă variantă e să iei laxative.
În comunitatea online pro-mia erau mai puține răutăți gratuite, dar mai multe sfaturi toxice. Oameni random, ascunși sub pseudonime, mă învățau ce tehnici să folosesc ca să vomit tot sau ce aș putea să beau înainte ca să-mi provoc greață. Cea mai mare frică era să nu înceapă organismul să digere mâncarea și s-o transforme în 10 kilograme în plus până a doua zi.
Părinții mei încercau deja de doi ani să mă convingă să mănânc. Îmi spuneau în fiecare zi că sunt prea slabă și că o să ajung la spital. Îmi cădea atât de mult păr, încât eram sigură că urma să chelesc în câteva luni. Nu mai aveam menstruație. Amețeam de fiecare dată când mă ridicam din pat. Dimineața, mă trezeam la 5 și mergeam prin cameră. Oricât de rău mă simțeam, trebuia să fac 6.000 de pași până când plecam la liceu.
Am uitat de ce voiam să slăbesc: să mă integrez. Cele 15 kile în minus nu m-au făcut decât să-mi fie frică de mâncare și de mine însămi în jurul ei.
Am avut nevoie de doi ani ca să accept că e ceva în neregulă cu mine. De alți doi ca să mă conving că trebuie să mănânc mai mult. Și de încă trei ca să nu-mi mai fie frică de pâine, brânză și zahăr.
TikTok e doar un alt loc în care se manifestă tulburările alimentare
Pentru o bună bucată de timp, Tumblr era un loc perfect pentru tulburările alimentare. Sub aparența caracterului artsy, edgy și „fii cine vrei să fii”, puteai deveni foarte ușor parte dintr-un cult digital croit pe nesiguranțele tale.
În cazul meu a fost relația cu mâncarea și corpul meu. Iar Tumblr era plin de citate despre cât de bine e să nu mănânci, despre cum nimic nu se simte la fel de bine ca atunci când slăbești, despre cât de des poți vomita pe zi sau cum e mai bine doar să miroși alimentele ca să nu-ți fie foame.
Comunitatea pro-ana era o plasă de salvare pentru mine. Intram acolo ca să văd că sunt încă bine. Stăteam ore întregi printre postări și poze. Mâini subțiri, talie mică și coaste vizibile, clavicule proeminente și picioare lungi. Aveam să ajung așa cândva. Sau nu. Nu știam. Important era să nu cedez și să mănânc.
Atunci m-am familiarizat și cu alte acronime. Meanspo (mean inspiration) aduna postări critice, insultătoare la adresa celor care nu au slăbit. Sub nume ca thinspo (thinspiration) sau bonespo (bone inspiration) erau poze cu persoane foarte slabe, ca să te motiveze să arăți și tu așa cândva.
Între timp, Tumblr nu mai înseamnă nimic. TikTok însă da, tocmai de aceea a devenit noul loc în care astfel de deprinderi toxice să prospere. Nu sunt permise hashtag-urile „pro-ana”, „thinspo” sau „ana”. Firesc, lumea s-a adaptat.
Acum, „thinspiration” a devenit „thinbody”, cu peste 2.600 de clipuri, sau thin body inspiration. „Pro-ana”, pe de altă parte, are mai multe derivate, unde „o” e înlocuit cu „0”, iar „a” cu „4” sau o altă cifră. Ca să nu mai zic de hashtagul „skinny”, cu peste 447.000 de clipuri, în timp ce „weightlosscheck” are peste 1,1 milioane de clipuri.
Sfaturile și dietele toxice merg însă mult mai departe de TikTok și Tumblr. Sunt peste tot pe internet. Să fii slab e cum definește societatea de azi frumusețea. Iar ce prinde la marea majoritatea a populației, vinde. Așa s-a construit o întreagă industrie pe speranțele oamenilor care vor să fie în oglindă ce văd la alții.
„Lupta cu kilogramele” face rating, mai ales dacă e câștigată de vedete
Tot mai mulți influenceri din România promovează diete stricte și pastile sau sucuri minune de slăbit. Carmen Tănase, de exemplu, apare în reclame pentru Nupo, un brand cu sloganul „Dieta care nu mai are nevoie de nutriționist!”. Nupo vinde produse care înlocuiesc „complet” mesele, batoane proteice, shake-uri, programe de slăbit și acceleratori de slăbire. În paralel, Carmen Tănase dă interviuri despre cum a slăbit zece kilograme cu pește, ouă, brânză și legume.
Apoi, e și cazul lui Sorin Gadola, co-fondator Untold și administrator a două „clinici de medicină integrativă”. El dă sfaturi de nutriție pe net, îndeamnă oamenii să-și pună unt în cafea ca să-și taie apetitul și oferă și un „program de mentorat” care costă 1.600 de euro, după cum a arătat un articol PressOne. Ca mulți alții care fac bani din vulnerabilitățile oamenilor, Gadola n-are nicio pregătire medicală.
De cealaltă parte a spectrului sunt oameni ca Damian Drăghici care promovează „postul negru”. Spre finalul lui 2023, a băut doar apă timp de șapte zile ca să slăbească aproape șase kilograme. A documentat totul pe TikTok.
Între aceste exemple e o întreagă lume cu tot felul de diete, branduite sau nu, cu alimente „minune” sau trucuri „secrete”. Și cei mai mulți, dacă nu toți, susțin că dieta e în numele sănătății.
Așa am ajuns, ca societate, să ne raportăm la greutate: cât mai slab, cât mai sănătos. Nu contează că abia te ții pe picioare și amețești de fiecare dată când te miști puțin mai brusc. Ești slab, ești „sănătos”!
Tulburările alimentare sunt însă mult mai mult decât dorința de a fi „sănătos”.
Țin de nesiguranțe personale, de nemulțumiri corporale, de stimă de sine scăzută. Pentru mine, ideea că un număr de pe cântar îmi va îmbunătăți viața și-mi va rezolva problemele n-a fost mai mult decât o iluzie și o minciună frumoasă.
Greutatea era un ideal care părea departe, iar dieta era singurul lucru pe care-l puteam controla. A fost mai ușor să mă concentrez pe ceva ce părea intangibil decât să accept că trebuie, mai degrabă, să lucrez la alte lucruri care mă împiedicau să mă simt bine cu mine.
Ce alimentează însă tulburările alimentare e reacția oamenilor din jur când cineva a slăbit. E un succes, absolut vizibil, chiar dacă nu știu cum a slăbit.
„Odată ce construiești o relație mai bună cu corpul tău actual, nu cel imaginar, poți începe să ai cu adevărat grijă de el”, subliniază psihoterapeuta Raluca Chișcu. Ea spune că e mai important să muți obiectivul de pe scăderea în greutate pe a te simți, fizic și psihic, mai bine: să ai mese regulate, să dezvolți și să te bucuri de relații sănătoase și să scazi nivelul de stres.
„I-aș îndruma pe oameni să calculeze cât efort depun (mental, social, financiar) pentru a atinge acest ideal și în ce altceva ar putea investi acest efort ca să-și îmbunătățească viața, starea fizică și cea mentală.”
Tulburările alimentare sunt despre noi în lume, nu doar despre noi pe lângă mâncare
În Europa, circa 20 de milioane de oameni suferă de tulburări alimentare. Global, se estimează că numărul depășește 70 de milioane. În România, nu există statistici. Asociația pentru Prevenirea și Tratamentul Tulburărilor Alimentare (APTTA) a extrapolat datele din alte țări și estimează că peste 400 de mii de oameni ar putea suferi de o tulburare alimentară. Cei care suferă de așa ceva sunt cu 18% mai predispuși la sinucidere.
Pe lângă statistici, României îi lipsesc și resursele de ajutor. „Accesul la servicii de terapie pentru persoanele cu tulburări de alimentație este destul de restrâns”, explică Raluca.
„Materialele de auto-ajutor în limba română sunt aproape inexistente, ba chiar mai rău – văd promovate tot felul de «programe» care promit că te vindecă de o tulburare de alimentație și te și slăbesc în același timp.”
După cum menționează psihoterapeuta, astfel de tulburări se asociază de multe ori cu alte probleme, precum anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, consumul de substanțe și altele. Ar fi, astfel, nevoie de o abordare complexă. Ce e accesibil și util e o evaluare psihiatrică, unde pot fi stabilite diagnosticul, cât de severă e afecțiunea și dacă e nevoie de medicație.
Nu există însă un tratament care să fie sută la sută eficient în toate cazurile. Iar gândurile intruzive pot să reapară chiar și la persoanele care s-au recuperat. „Important e să nu dea curs gândurilor de restricție alimentară, chiar dacă acestea apar”, explică ea. „Nu putem controla ce gânduri ne vin în minte, însă putem să ne controlăm comportamentul.”
România nu a stabilit încă dacă tulburările alimentare reprezintă o problemă de sănătate publică
Tulburările alimentare pot lua diverse forme. Am vorbit despre anorexie și bulimie, dar mai sunt și altele. Printre cele mai cunoscute se numără bulimia, ortorexia și mâncatul compulsiv.
Apoi, mai sunt și tulburările care se ascund sau se nasc din anumite diete considerate sănătoase, etice. Veganismul obișnuia să fie destinația pentru oricine voia să slăbească: erai obligat să renunți la carne și lactate, care sunt etichetate de mulți drept aceste bombe calorice, și o puteai face sub umbrela eticii.
Nu contează că mănânci doar morcovi și castraveți când lumea știe că o faci pentru binele animalelor, nu?
Recent, a apărut și un trend în antiteză, cu oameni care mănâncă doar carne crudă, lapte nefiert și pachete întregi de unt. Se numește „raw carnivore diet”, iar adepții ei susțin că au mai multă energie, iar digestia lor s-a îmbunătățit semnificativ.
Ca să-și argumenteze deciziile îndoielnice, spun că oamenii din preistorie așa au trăit și au ajuns „bine”. Dar se dezic de orice comentariu care le amintește că, pe atunci, speranța de viață nu trecea de 30 de ani.
În România, dincolo de lipsa de date, informații și conștientizare publică, nu există nici măcar centre specializate pentru tratarea persoanelor care suferă de tulburări alimentare.
Dacă ele sunt sau nu o problemă de sănătate publică pentru România, nu e încă o concluzie pe care Ministerul Sănătății să-și pună ștampila. Internetul, locul în care ne petrecem cel mai mult timp, arată însă că standardele de frumusețe nerealiste ajung idealuri pentru mulți dintre tinerii români. Asta chiar dacă ceea ce consideră societatea „frumos” se schimbă o dată la câteva decenii, în funcție de cultură, climat și nivelul de trai.
Au fost vremuri când standardul frumuseții era să ai tuberculoză
În Grecia Antică, femeile cu forme pline erau simbolul bogăției și fertilității. Să fii slab însemna că ești sărac și neatrăgător. Felul ăsta de a categoriza oamenii a revenit în secolul 19, odată cu lucrările lui Peter Paul Rubens.
De cealaltă parte, standardul frumuseții în era victoriană era să ai tuberculoză, pentru că te slăbea la față. În Renaștere, erai atrăgător dacă aveai fruntea lată, iar femeile își tăiau părul din față ca să pară că au capul cât mai mare.
În secolul trecut, au fost două antiteze: anii ‘50, cu Marilyn Monroe și idealizarea voluptății, și anii ‘90, cu heroin chic și romantizarea malnutriției, eventual a „frumuseții dependențelor”.
Acum, în 2024, standardele frumuseții sunt incerte, dar încă presante. Mulți oameni au impresia că ceea ce văd pe internet e adevărat și nealterat. În realitate, mulți dintre influenceri își editează fețele și corpurile înainte să se afișeze. Își pun filtre când se filmează și-ți vând ideea că au pielea curată pentru că beau multă apă și iau pastile cu colagen de la brandul pentru care – ce să vezi? – au și un cod de reducere.
Devin imagini ale shaormeriilor, dar trag la sală și pozează cu pătrățele. Vorbesc despre sustenabilitate și alegeri bune, în timp ce promovează tot felul de produse tip țeapă.
România frigiderelor pline și a terminatului din farfurie trebuie să-și învețe generațiile vechi și noi că relația cu mâncarea e una importantă. Bucătăria tradițională se scaldă în grăsimi esențiale, slănină și mușchi împănat, în timp ce internetul te învață cum să le dai afară înainte să le digeri.
Eu am avut nevoie de aproape opt ani ca să înțeleg că greutatea nu te definește în niciun fel ca individ. Încă nu știu cât de grave sunt urmările deciziilor luate atunci.
