Încercarea Guvernului Netanyahu de a obține „o victorie totală” riscă să devină un eșec politic costisitor pentru Israel, scrie redactorul-șef al Haaretz, Aluf Benn, într-o analiză publicată în Foreign Policy. Spre deosebire de războaiele anterioare, cel de acum a adâncit tensiunile din interiorul societății israeliene, iar perspectiva unei victorii clare rămâne îndepărtată.
Atacul Hamas din 7 octombrie 2023 a găsit societatea israeliană divizată din cauza reformei sistemului judiciar inițiate de Benjamin Netanyahu și de ministrul său de Justiție, Yariv Levin, reformă puternic contestată în stradă de către cei care cred că reprezintă subordonarea instituțiilor judiciare față de puterea politică actuală. Iar riposta Israelului de după atac nu dă motive de optimism.
Motive de pesimism pentru israelieni
„Chiar și cu IDF (armata israeliană – n.red.) ocupând o treime din Gaza, pentru mulți israelieni situația actuală se simte ca o înfrângere. În pofida mobilizării depline și a sprijinul aproape neclintit al guvernului SUA, IDF – cu aceeași comandă pe care o avea și pe 7 octombrie – nu a reușit să învingă. Liderul Hamas, Yahya Sinwar, nu s-a predat, iar în jur de 100 de ostatici israelieni sunt dați dispăruți în Gaza, dintre care jumătate încă ar fi în viață”, scrie Aluf Benn, redactorul-șef al Haaretz.
Toate acestea se adaugă izolării crescânde a țării pe plan internațional, a perspectivelor economice sumbre și a faptului că oamenii din comunitățile aflate în sudul și nordul țării încă nu se pot întoarce la casele lor, menționează jurnalistul israelian.
Acesta crede că atacul terestru împotriva Hezbollah început în 17 septembrie pe teritoriul Libanului nu este de natură să schimbe realitatea actuală, câtă vreme nu este revizuită politica față de palestinieni și politica internă în general.
„Cu cât mai puțin arabi, cu atât mai bine”
În anii care au precedat atacului din 7 octombrie, liderii minorității arabe din Israel obținuseră succese în ceea ce privește obținerea unor drepturi egale și mai multe oportunități economice. După atac, unii dintre ei au fost reținuți și puși sub acuzare pentru posările pe rețelele sociale de către poliția condusă de ministrul Securității Naționale Itamar Ben-Gvir, un politician de extremă-dreapta, despre care Aluf Benn spune că a fost un discipol al rabinului rasist Meir Kahane.
Astfel, poliția a închis ochii la „pogromurile” comise de coloniștii evrei în satele palestiniene din Cisiordania, precum și la nivelul infracționalității din comunitățile arabe. „Pentru Ben-Gvir, cu cât mai puțini arabi, cu atât mai bine pentru evrei”, scrie Benn.
Relații tensionate cu șefii armatei
Premierul Netanyahu a reușit să rămână în funcție în pofida dezastrului de securitate din 7 octombrie, cu toate că în anii precedenți a clamat că poate asigura pacea și liniștea țării mai bine decât generalii săi.
„Cei mai îndârjiți rivali politici ai săi au fost foști comandanți militari care au ajuns în funcțiile de prim-ministru sau ministru al Apărării, oameni precum Yithzak Rabin, Ehud Barak, Ariel Sharon, Benny Gantz și Yoav Gallant, actualul ministru al Apărării. În mod tradițional, eșaloanele superioare ale armatei și serviciilor de informații au fost ocupate de către ashkenazi liberali, o structură pe care Netanyahu vrea demult să o uzurpe”, se spune în analiza publicat de Foreign Affairs
Până acum, Netanyahu a refuzat să-și asume responsabilitatea pentru celor 1.200 de israelieni morți în atacul din 7 octombrie, dând vina pe conducerea IDF și a Shin Beth, serviciul de securitate însărcinat cu supravegherea palestinienilor. Deși a început să recupereze o parte din popularitatea pierdută, el rămâne în spatele liderilor opoziției, iar guvernul său, sprijinit de 68 de membri ai Knessetului, ar obține doar 46 de mandate, dacă ar avea loc alegeri.
Netanyahu, dependent de extrema-dreaptă
Pentru evitarea unui eșec electoral și a începerii procesului într-un dosar în care este acuzat de corupție, Netanyahu ar fi constituit un guvern cu partidele de extremă-dreapta, care se opun unui acord de eliberare a ostaticilor care să presupună o retragere din gaza sau eliberarea unor militanți palestinieni din închisoare.
„Asta reprezintă o schimbare de 180 de grade a atitudinii naționale. Israelienii întotdeauna s-au mândrit că sunt dispuși să facă orice să aducă acasă ostaticii și prizonierii de război, după cum a arătat raidul IDF din Uganda în 1976, pentru salvarea pasagerilor unui avion Air France deturnat, (…) o operațiune îndrăzneață în care chiar fratele mai mare al lui Netanyahu, Yoni, și-a dat viața”, scrie Aluf Benn.
El observă că, deși au fost impuse sancțiuni asupra coloniștilor din Cisiordania și SUA nu mai trimit bombe de mare putere, Occidentul a lăsat mână liberă Israelului în Gaza și nu s-au făcut eforturi reale pentru discuții de pace, cedând lui Netanyahu care susține că nu este timpul potrivit.
Euforia generată de uciderea liderului Hezbollah și de succesul loviturilor aeriene împotriva miliției pro-iraniene s-a risipit repede când Iran și Hebollah s-au dovedit capabil să lanse atacuri de amploare asupra teritoriului israelian. Invadarea terestră a Libanului a provocat deja victime printre militarii israelieni, deja obosiți după un an de lupte și care acum trebuie să le poarte pe două fronturi.
„După un an, țara încă jelește pierderile din masacru, cu scenele sale reluate constant în media. Israelul își pierde avântul economic și trece printr-un exod al elitelor sale liberale. Guvernul a eșuat să readucă un simț al unității în rândul cetățenilor, rămând la politicile sale de diviziune. Forțele sale armate, în special cele alcătuite din rezerviști, se apropie de epuizare în cel mai lung și indecis conflict de până acum. Și chiar dacă tribunalele internaționale n-ar fi emis mandate de arestare pentru liderii său, Israelul va trebui să trăiască cu efectele negative de ordin moral și asupra reputației, în Orientul Mijlociu și în întreaga lume, generate de moartea și distrugerea pe care a provocat-o în Gaza”, mai scrie Aluf Benn.
