Tunelul Izvor a fost conceput ca un element important al unei magistrale strategice ce urma să conecteze județele Prahova și Dâmbovița prin Masivul Bucegi, având ca obiectiv să scurteze distanța dintre Moroieni și Sinaia. Proiectul, care a primit aprobarea din partea CFR și a regelui Ferdinand, preconiza realizarea unei căi ferate capabile să asigure o traversare rapidă și sigură între Țara Românească și Ardeal.
Lucrările la tunel, ce ar fi avut o lungime de 6 kilometri în linie dreaptă, au început în paralel din ambele capete: Sinaia și Moroieni. Locul de străpungere dinspre Sinaia a fost stabilit pe Platoul Izvor, în apropierea cimitirului orașului. Din păcate, aceste lucrări au fost oprite în 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, și nu au fost reluate decât în 1938, pentru a fi abandonate din nou.
Ulterior, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a marcat oprirea definitivă a construcției. În timpul ocupației naziste din 1941, lucrările la tunel au fost reluate cu o intensitate crescută. Aproximativ 2000 de muncitori de diverse naționalități, inclusiv germani, ruși, cehi, unguri și bulgari, s-au implicat în această etapă a proiectului. Totuși, finalul celui de-al Doilea Război Mondial a dus la încetarea definitivă a lucrărilor, iar pe partea dâmbovițeană a tunelului au fost finalizați doar 480 de metri, dintre care doar 100 au fost betonați.
Închiderea și betonarea intrării în tunel au generat numeroase legende locale. Una dintre cele mai răspândite spune că în interiorul tunelului ar fi îngropată o locomotivă, alături de rămășițele a o sută de persoane. Unele voci susțin că autoritățile ar fi invocat motive legate de siguranța națională pentru a justifica închiderea tunelului, temându-se ca tehnologia avansată germană să ajungă în mâinile rușilor.
O altă poveste populară afirmă că, în 1985, două echipe de securitate au detonat intrarea cu scopul de a ascunde atrocitățile comise de naziști, care ar fi executat 100 de localnici ce lucrau la construcția tunelului.
Tunelul Izvor a fost proiectat nu doar ca un element strategic în contextul începutului de secol XX, ci și ca o alternativă pentru transportul petrolului din zona Prahova către București. Arhitectul Dan Nițescu subliniază relevanța strategică a acestui tunel, care ar fi funcționat ca o rută secundară de legătură între București și Sinaia, în special dat fiind riscurile la care era expusă Valea Prahovei în cazul bombardamentelor.
