Prahova, satul Tataru. La o aruncătură de băț de București trăiesc câteva familii prinse parcă într-un alt timp. Unul care pentru noi, majoritatea, e necunoscut. Printre ei se află și nea Jean. Are 60 de ani și plânge. Mult. Când nu plânge, muncește cu ziua pentru câțiva lei. Vrea să aibă ce pune pe masă, dar această posibilitate îi vine din donațiile altora.
„Mi-e rușine când trebuie să fur și să dau în cap la cineva, dar pun mâna și muncesc, cum pot, cât pot,” mărturisește nea Jean.
În mijlocul satului găsim o altă familie. Sunt cinci copii de care are grijă tatăl. Se trezesc devreme și schimbă deseori banca de la școală cu grajdul animalelor. Viața lor este o luptă zilnică pentru supraviețuire.
O altă oprire, o altă poveste. Nea Viorel și nea Marin sunt groparii satului. Muncesc cu ziua ca să aibă o felie de pâine pe masă. Nu se plâng și nu cer mult. Vor doar zile și putere să mai ajute prin sat, să mai aducă o rază de lumină în această comunitate sărăcită.
În realitate, nu avem nevoie de ocazii speciale ca să facem bine. Nici de sărbători, nici de motive. Sunt suficiente povești, sunt suficiente drame, sunt suficienți oameni care au nevoie de ajutor. Fiecare zi poate fi o oportunitate de a ne întinde o mână de ajutor celor care se luptă cu dificultățile vieții. Crăciunul ne amintește de generozitate, dar aceasta nu trebuie să se oprească odată cu încheierea sărbătorilor. Putem face o schimbare în viețile celor din jur în orice moment, oferindu-le sprijinul și compasiunea de care au nevoie pentru a depăși dificultățile.
