E o lună de când a murit bunica și tot de atunci îmi doresc foarte tare să mă aflu în apă. Într-o cadă cu apă călduță sau în mare la apus. Vreau să fiu într-o apă care să mă cuprindă, cu tot cu tristețea mea, și să mă înghită pentru câteva clipe, să-mi liniștească durerea, gândurile și bătăile inimii.
Eram la Madrid când am primit telefonul de acasă. Mă pregătesc pentru astfel de telefoane sistematic; când mă sună ai mei, mai ales dacă am vorbit recent sau am mai multe apeluri pierdute, îmi imaginez cel mai rău scenariu posibil. Totuși, când s-a întâmplat ACEST telefon, n-am fost pregătită.
Era duminică dimineața. Părinții mei au venit de la biserică și au găsit-o așa, întinsă pe podea într-o poziție ciudată. Medicii au spus că e AVC. Ne-au mai spus că are aproape 90 de ani, să n-o chinuim cu spitale și tratamente, cu posibile săptămâni, luni sau ani de zile în care va trăi doar culcată, legată cu tot felul de fire și conectată la aparate. „Dacă nu se recuperează în patru ore, nu prea aveți ce-i face.” Bunica avea o vârstă înaintată, dar dintre toate bolile care au încercat s-o frângă de-a lungul vieții, tot ea a ieșit învingătoare.
Am închis telefonul și câteva secunde am crezut că se va face bine și de data asta. Apoi m-am prăbușit. Plângeam în hohote, dar în sinea mea încă mai credeam.
A doua zi dimineață am ajuns în sat. Mi-am făcut loc printre rudele adunate la patul ei; stătea de câțiva ani cu părinții mei, în camera roz în care mi-am petrecut adolescența. Părea că doarme, apoi mi-a simțit prezența și a deschis ochii. Am luat-o de mâna stângă, cea pe care o mai putea mișca, și i-am strâns-o ușor. Era pentru prima dată când îi vedeam pielea de pe mâini netedă, iar unghiile curate, după ani de zile în care au fost înăsprite și înnegrite de munci interminabile. Mi-a strâns și ea degetele ușor în palma ei. Apoi m-a privit lung, a ridicat mâna și a pus-o pe obrazul meu ud. Și atunci încă mai credeam.
Când spun „mi-am pierdut bunica”, simt că această propoziție scurtă nu redă nici pe departe durerea plecării ei, iar în cuvântul „bunica” nu încap nici jumătate dintre lucrurile pe care le-a însemnat ea pentru mine. Când m-am născut eu, ea tocmai se pensionase, după ce a lucrat o viață ca directoare de grădiniță. Mă lua cu ea peste tot: la biserică unde primeam bomboane, la înmormântări unde mă uitam cum bocesc femeile ca mai apoi să mâncăm colivă și cartofi dulci la praznic, la pregătiri pentru evenimentele de familie. Acestea erau adevărate maratoane de învârtit sarmale, modelat pârjoale și copt pâine. Aveam vreo 5–6 ani și mă lăsa să „ajut la frământat”, adică să-mi bag mâinile în covata cu aluat, chiar dacă surorilor ei nu prea le plăcea treaba asta. Ea era cea mai mare dintre ele și avea ultimul cuvânt.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.
Articol scris de Anastasia Condruc
Parteneriat media
