Înainte de a desluși spre ce soluție de deblocare se îndreaptă democrația franceză după o vară agitată, se cuvin câteva scurte clarificări și explicații asupra unor aspecte specifice legate de sistemul constituțional, respectiv de criza politică începută în seara de 9 iunie.

Franța, rămasă fără guvern la aproape două luni după alegerile parlamentare anticipate, provocate surprinzător și neinspirat de Președintele Macron, își așteaptă noul Prim Ministru. Impasul prelungit și lipsa majorității parlamentare indică intrarea Franței în alt capitol al istoriei sale democratice.

Dincolo de numele premierului, francezii (și Europa) așteaptă mai ales să vadă cum vor face în cele din urmă partidele și politicienii din Franța necesara coaliție pentru a merge mai departe. Fără o coaliție, formală sau informală, Franța nu va mai putea fi guvernată. Este relevant și pentru UE, pentru noi inclusiv, nu doar pentru Franța, una din marile democrații și puteri fondatoare ale Uniunii, a cărei guvernare influențează deciziile și politicile adoptate la nivelul Consiliului UE.

Pe scurt:

1. Niciun sistem politic și constituțional, oricât de democratic și avansat ar fi, nu explică în detaliu și nu are pregătită o soluție pentru toate situațiile care pot apărea în viața politică reală. Nu întotdeauna există o soluție clară, punctuală, pe care să o găsim enunțată într-un articol anume din textul legii fundamentale. Lumea, societatea, politica se schimbă continuu iar această dinamică generează uneori situații inedite, chiar și în democrațiile cu vechime, rodate, care au trecut prin multe contexte dificile. Exact în aceste situații aparent nereglementate sau „de criză” se vede experiența, stabilitatea, maturitatea și inteligența politicii unei țări de a depăși impasul. Președintele Macron dă semne în aceste zile că soluția pe care o va propune se apropie iar Franța va avea curând un guvern. Nu toți vor fi însă mulțumiți de soluția prezidențială și de noul guvern.
2. Pentru a rezolva situațiile fără precedent, e nevoie de interpretări din ce în ce mai flexibile, mai creative și mai largi ale constituțiilor, care pot crea nemulțumiri, confuzii, proteste ale celor care vedeau altfel lucrurile. Teoretic, fiecare e liber să vină cu propria viziune asupra a ceea ce crede că se impune a fi făcut în situația respectivă, bazată pe propriul interes politic, dar ideea este că, până la urmă, o autoritate (de exemplu președintele, cum este criza de acum, în cazul Franței) vine cu propria interpretare asupra sensului Constituției și o aplică pe aceea, neputând fi acuzat de „neconstituționalitate”, din vreme ce Constituția nu dă un alt răspuns care să fie specific, punctual și precis.
3. A cincea Republică Franceză, gândită de Charles de Gaulle în 1958 (cu amendamentul constituțional adoptat în 1962, de alegere a președintelui prin vot direct universal) poartă amprenta personalității puternice și glorioase a generalului de Gaulle, a popularității sale triumfătoare de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și gândirii sale politice de „lider național” (cum îi plăcea să se considere), a grandorii idealurilor franceze, a ceea ce se presupunea atunci că se poate întâmpla „în mod normal” în democrația franceză, dar și a slăbiciunilor și eșecurilor politice ale celei de-a Patra Republici (1946-1958). Când a elaborat Constituția celei de-a Cincea Republici, de Gaulle era premier și se pare că și-a făcut constituția pe care și-o dorea ca viitor președinte. În decembrie 1958, de Gaulle a fost ales ca primul Președinte al celei de-a Cincea Republici pentru un mandat de șapte ani, la început prin votul Parlamentului, apoi, după revizuirea propusă de el în 1962, a fost reales președinte în 1965, de data aceasta prin vot universal direct. A demisionat după eșecul unui referendum propus tot de el, în 1969, cu trei ani și jumătate înainte de a-și încheia al doilea mandat.
4. În esență, tradiția politică franceză ne spune că, organizate la aproximativ o lună după alegerile prezidențiale, alegerile parlamentare confirmă de obicei o majoritate în Adunarea Națională de partea președintelui, dată de valul de simpatie creat în jurul câștigătorului alegerilor prezidențiale. Acest interval foarte scurt dintre prezidențiale și parlamentarele „la termen” este un privilegiu pe care Constituția l-a acordat Președintelui (adică de Gaulle și l-a acordat lui însuși, la vremea respectivă) pentru a-și asigura o majoritate parlamentară confortabilă și pentru a-l face pe Președintele Republicii șeful de facto al executivului Franței. Așa cum spunea politologul Maurice Duverger, Premierul Franței devine „grădinarul grădinii președintelui”. Președintele se ocupă de lucrurile mari, strategice, de direcțiile politice principale ale țării, în timp de Primul Ministru trebuie să rezolve chestiunile economico-sociale concrete, urgențele, administrarea țării, chestiunile tehnice. Când sunt de aceeași culoare politică, premierul este informal subordonat președintelui, deși formal guvernul răspunde în fața parlamentului. În cazul coabitării, relația dintre președinte și premier nu mai este de subordonare, nici măcar informală, ci de respectare strictă a atribuțiilor constituționale ce revin fiecărei funcții. Deși îl numește direct, fără să fie necesară aprobarea Parlamentului, Președintele nu poate demite Premierul. Doar Parlamentul o poate face, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
5. De Gaulle a lăsat moștenire Franței un articol constituțional extrem de simplu pentru numirea premierilor: „Președintele numește Primul Ministru”. Atât. Nicio condiționare. Nu voia bătaie de cap, consultări cu politicieni care îi displăceau, negocieri cu partidele pe care le disprețuia, condiții legate de respectarea ordinii numărului de mandate parlamentare ale partidelor etc. Articolul sugerează, prin simplitatea formulării, că președintele poate să numească pe oricine vrea el, o rudă, un prieten, soția sau fiul, pe cineva care trece în acel moment pe stradă, pe sub geamul lui. Nu este chiar așa. Într-adevăr, nimeni nu îi poate impune Președintelui pe cine să numească drept viitor șef al guvernului, nefiind nici măcar obligatoriu un vot de învestitură în Parlament (!), dar Președintele trebuie să țină totodată cont că, imediat după numire, Guvernul și Primul Ministru vor răspunde politic în fața Parlamentului, care poate iniția și vota o moțiune de cenzură pentru demiterea guvernului. Deci, nu poate numi chiar pe oricine, ci va trebui să facă o numire responsabilă de premier, care să aibă încrederea și suportul majorității parlamentare, pentru că nu este de dorit să cadă guvernul a doua zi după numire, dacă propunerea nu are sprijinul unei majorități. Articolul este simplu dar este și inteligent în același timp. Nu trebuie să spună mai mult.
6. În ansamblul Constituției unei republici semiprezidențiale, așa cum este cea de-a Cincea Republică Franceză, Premierul numit aparent discreționar de Președinte respectă principiul responsabilității politice în fața Parlamentului, un principiu specific tuturor democrațiilor parlamentare. Exact acesta este elementul de care se prevalează acum Președintele Macron când refuză să numească în funcție candidata propusă de NFP (Noul Front Popular), alianța de stânga, cea care a obținut cele mai multe mandate -dar nu majoritatea- în Adunarea Națională. „Candidatul stângii nu se bucură de susținerea unei majorități în Parlament”, deci numirea doamnei Lucie Castets ar aduce instabilitate politică și instituțională și ca atare nu va fi semnată de președinte. Chiar dacă ar pleca la drum ca guvern minoritar, e greu de crezut că va putea adopta decizii importante, că va trece proiectul de buget etc. Partidele de centru-dreapta și dreapta radicală au anunțat că nu o susțin. E drept că, dacă ar accepta propunerea blocului stângii, Președintele ar putea spune simplu și fără complicații că a dat o șansă coaliției de pe primul loc. Există această practică în multe democrații parlamentare europene, în care partidele încearcă pe rând să facă o majoritate, primind mandatul de la șeful statului în ordinea mandatelor, ceea ce nu este cazul în Franța. Macron nu dorește, de fapt, să dea stângii funcția de premier nici măcar pentru o scurtă perioadă de timp, pentru că nimic din Constituție nu îl obligă să o facă, pentru că are alt plan de guvernare și pentru că se teme de victoria extremei drepte în 2027. Și, mai ales, pentru că poate să facă asta. Fără să încalce Constituția și fără să-i ia „câștigătorului alegerilor parlamentare” dreptul de a guverna. Pentru simplul motiv că nu știm acum cine este câștigătorul real al alegerilor. Vom vedea curând.   
7. Deși neanticipată probabil de Charles de Gaulle, autorul Constituției de la 1958 (care nu își imagina că poporul ar putea să nu își urmeze vreodată președintele ales, nealegându-i după o lună și un guvern convenabil), sistemul francez permite totuși coabitarea, adică situația cu un președinte de dreapta și un premier de stânga sau invers. Nu s-a întâmplat niciodată în timpul lungii președinții (pe atunci cu mandate de șapte ani) a lui de Gaulle, de10 ani și patru luni, dar s-a întâmplat ulterior de câteva ori, atât în timpul socialistului Mitterand cât și a neogaullistului Chirac. Coabitarea apare când partidul de opoziție câștigă o majoritate absolută în Parlament iar Președintele ține cont de noua realitate politică și numește un Premier din partea partidului de opoziție, neavând altă soluție. Foarte rar coabitarea apare în alegerile parlamentare la termen, cele care urmează imediat după alegerile prezidențiale, din motivele deja explicate. De regulă, coabitările pot să apară după dizolvări neinspirate de către Președinte a Adunării Naționale, la câțiva ani după alegerile prezidențiale, atunci când poporul nu mai este foarte încântat de președinte și nu îi mai votează masiv partidul, iar o altă majoritate a devenit clară în Adunarea Națională. Ce mai înseamnă însă coabitare în cazul unui președinte centrist, care poate lucra și cu centrul-dreapta, și cu centrul-stânga? A crezut într-adevăr Macron că platforma sa Ensemble, de centru, va câștiga majoritatea mandatelor în Adunarea Națională? Greu de acceptat. Sondajele erau destul de clare, scorul partidului lui Macron la alegerile europene din 9 iunie fusese destul de slab. „Barajul/frontul anti-extremă dreapta”, care se face de obicei la parlamentare în Franța, era limpede că va favoriza marea și eterogena coaliție de stânga, aceasta având mai mulți candidați intrați în turul al doilea decât Ensemble iar susținerile reciproce cu centrul realizându-se majoritar în favoarea stângii.
8. Dizolvarea Adunării Naționale a Franței în seara de 9 iunie 2024, printr-un gest ne-necesar, surprinzător și controversat al Președintelui Macron (gest emoțional sau tactic greșit?) după alegerile europarlamentare în care RN, partidul dreptei radicale a lui Marine Le Pen, a obținut primul loc cu 31%, a generat o situație politică foarte complicată. Alegerile parlamentare din 30 iunie și 7 iulie nu au dus la nicio majoritate parlamentară, nefiind clar „cine a câștigat alegerile”, „cine are dreptul să guverneze” și după ce criteriu. Vom explica în articol cum s-a ajuns la situația anulării tradiției politice franceze a alternanței la guvernare socialiști-republicani și la politica fără majoritate oficială, pentru care Franța nu pare pregătită.
9. Franța nu are însă nici exercițiul, nici cultura coalițiilor politice interne, așa cum le are Germania de multă vreme, de exemplu. Câte unul din marile partide tradiționale franceze, republicanii sau socialiștii, obișnuiau să guverneze țara una sau două legislaturi, pe baza majorității din Adunarea Națională, de aceeași culoare cu președintele sau, rareori, în coabitare cu acesta. Republica avea, înainte de Macron, o politică bine așezată, solidă, tihnită, alternând puterea între o Franță progresistă, sindicalistă și urbană, de stânga dar nu neomarxistă, și o Franță catolică, burgheză sau rurală, conservatoare, de dreapta dar nicidecum neofascistă. Această imagine duală, socialist-republicană, moderată, nu mai există, cele două partide pe care se sprijinea prăbușindu-se. În locul lor, au apărut o extremă dreaptă puternică, virulentă, naționalistă, anti-liberală și anti-europeană (RN-Le Pen), votată de 37% dintre francezi, și o extremă stângă anti-capitalistă, neomarxistă și cam la fel de anti-europeană (LFI-Melenchon și comuniștii întorși din mormintele politicii Europei), grupați împreună cu socialiștii și ecologiștii sub umbrela unui NFP incoerent, votat de 26%, iar între ele un Centru (Macron) de 24%, în pierdere de procente dar care știe să-i joace pe degete pe ceilalți – cu stânga s-a unit ca să nu câștige dreapta alegerile iar cu dreapta se va înțelege ca să nu guverneze stânga. A funcționat „șmecheria” o dată, dar nu știm dacă va mai funcționa încă o dată, în 2027, sau se va termina cu adevărat prost pentru Franța și pentru UE. De aceea, Macron nu are voie să rateze guvernarea în Franța următorilor trei ani iar el este perfect conștient de riscuri și de responsabilitatea moștenirii sale politice. 
10. Ce înseamnă, de fapt, să câștigi alegerile în Franța? De ce presa a relatat atât de simplist iar redacțiile s-au luat unele după altele, din formalism și superficialitate, titrând pripit că „stânga a câștigat alegerile parlamentare”? Vom da răspunsul în cuprinsul articolului.
11. Anticipez că foarte curând va veni numirea Premierului. Probabil, până la sfârșitul săptămânii viitoare. Și că se va inaugura astfel un nou capitol în politica franceză, cel al guvernelor de coaliție informală, construite în jurul unei personalități centriste, moderate, mai mult sau mai puțin independente, cu susținere și dinspre centru-dreapta, și dinspre centru-stânga. Cu avantajele și dezavantajele acestei soluții inedite, fluide, flexibile, în care nu este foarte clar ce forțe politice sunt la guvernare și cine este în opoziție, dacă este o guvernare de dreapta, de stânga sau de centru (sau cu elemente din toate cele trei), și ce partid politic poartă răspunderea guvernării dacă lucrurile nu vor merge bine. Dar va fi, totuși, o ieșire onorabilă dintr-o lungă criză politică, la sfârșitul căreia se va putea spune că, iată, „Macron a reușit să numească premierul și nu a dat nimic extremelor de dreapta și de stânga”. Nu este clar însă dacă această evaluare ar fi valabilă pe termen scurt, mediu sau lung.

*

Tânărului, carismaticului, flamboaiantului președinte Emmanuel Macron i-a revenit rolul istoric de a înfrunta și de a intra în coliziune cu inerția și rutina politicii franceze din timpul celei de-a Cincea Republici, spulberându-i tradițiile post-1958 și confruntându-se totodată cu toate limitările și provocările sistemului politic francez și ale unei societăți aflate în plină schimbare.

Când a fost ales, în mai 2017, la 39 de ani, puțini intuiau cât de tumultuoasă și plină de transformări va fi perioada mandatelor sale, care mai are încă trei ani până la final. Crize, pandemie, războaie, schimbări sociale profunde, migrație, polarizare și radicalizare ideologică, noi tehnologii, o societate într-o dinamică accelerată, provocări majore la adresa democrațiilor în tot spațiul occidental, nevoia reformei UE, oscilații dramatice ale percepțiilor asupra rolului NATO înainte și după 2022, populisme de toate felurile, intoxicare și dezinformare pe rețelele sociale, coada Rusiei vârâtă adânc în încercarea de a influența opinia publică și politicile Franței, ascensiunea Chinei, imprevizibilitatea relațiilor cu SUA, dar, mai presus de toate, o schimbare a stării de spirit a societății franceze, cu acumularea de frustrări și nervozități de toate felurile.    

O minte briliantă dar un politician care a riscat, căruia i-a plăcut să arunce vorbe mari pe plan intern și extern, care a formulat concepte grandioase, multe rămase pe hârtia unor discursuri de referință și atât, a dat peste cap clasa politică franceză tradițională, a bulversat reflexele tihnite ale alegătorilor francezi („cele două Franțe”), care îi alternau calm și liniștiți la putere pe socialiști și pe republicani. Energia sa debordantă a modificat echilibrul de forțe al politicii franceze și a împins un bulgăre de zăpadă la vale, care crește de la un an la altul. Nimic nu mai e astăzi la fel cum era înainte de venirea lui. Cu bune și cu rele. „Furtuna Macron” a răscolit politica franceză cum nu a mai făcut-o nimeni de la Charles de Gaulle încoace, i-a inventat Centrul, i-a distrus însă vechii piloni de rezistență și i-a agitat extremele ideologice.

Totul are însă un preț. Atunci când, în primăvara lui 2017, Macron a câștigat prezidențialele „venind de nicăieri”, călare pe o mică platformă centristă, mai degrabă un independent decât angajat la stânga sau la dreapta politicii franceze, a pulverizat cele două mari partide ale Franței și a declanșat un proces amplu de schimbare a politicii franceze, care se va încheia în 2027, la finalizarea mandatelor sale, sperăm (dar nu excludem contrariul) nu cu alegerea lui Marine Le Pen.

De fapt, aceasta este cea mai mare temere a lui Macron, să nu o lase în urmă pe Marine Le Pen în 2027 (așa cum strălucitorul „președinte de discurs” Obama l-a lăsat în urmă pe Trump, în 2016), iar această groază nemărturisită dar evidentă îl va face pe Macron să nu numească în cele din urmă un guvern al stângii radicale și să lase afară Franța Nesupusă (LFI) a lui Mélenchon, la capătul acestei lungi crize politice interne.

Așa cum se știe, înainte de Macron alternau la guvernare și la Élysée socialiștii și republicanii, care nu au mai prins în 2017 nici măcar turul al doilea și au început un lung declin, ajungând astăzi la procentaje cu o singură cifră, practic în zona minoratului politic. Centristul Macron, care le-a dislocat pe ambele, ocupându-le spațiul politic, programatic și ideologic, nu s-a gândit însă că va veni o vreme când se va pune serios problema unei coaliții majoritare în Parlament și nu prea va mai avea cu cine să se alieze, sau îi va fi foarte greu să adune cioburile.

În absența partidului de centru-dreapta și a partidului de centru-stânga tradiționale, pe care le-a nimicit prin discursul lui incluziv începând din 2017, dansul pe sârmă cu extremele atârnându-i de mâini, ca două greutăți în contrabalansare, va deveni tot mai fragil și mai periculos. Macron încearcă acum, din facțiuni, bucăți de blocuri electorale și „așchii” de partide, să compună o coaliție centristă, întinsă de la Republicanii de centru-dreapta până la Socialiștii de centru-stânga, lăsând pe dinafară RN la extrema-dreaptă și LFI la extrema-stângă a scenei politice. Nu e ușor, dar nici imposibil.

Am explicat pe 19 iulie, într-un articol publicat pe platforma Centrulpolitic.ro, că, dincolo de titlurile presei, „stânga nu a câștigat, de fapt, alegerile parlamentare din Franța”[1].

Cel mai votat partid din Franța este Reunirea Națională (RN) – Marine Le Pen și Jordan Bardella, cu 37,1%, adică aproximativ 10,5 milioane de voturi. Doar puțin mai mult de un sfert dintre francezi, 26,3%, sau 7 milioane de voturi în primul tur și 9 milioane în al doilea (inclusiv voturile Centrului), au mers spre blocul stângii NFP, iar la două puncte procentuale în urmă a fost blocul centrist al lui Macron. Sigur că asocierea lor a învins în turul al doilea pe cei de la RN, dar asta nu schimbă tabloul opțiunilor politice reale ale francezilor. Au mai obținut cca 6% mandate republicanii, doar în jur de 40 de mandate, loviți imediat de un imens scandal intern legat de viitoarea lor direcție, spre extrema dreaptă sau spre centru?

Totalul în Adunarea Națională este de 577 mandate, cu un necesar de 289 pentru a asigura supraviețuirea matematică a unui guvern. Cele trei mari blocuri au între 142 de mandate (RN) și 188 (NFP), undeva la mijloc între ele fiind Ensemble, blocul de centru. Nimeni nu are acum majoritatea.

Sigur că sistemul electoral francez cu două tururi și cu alianța tradițională anti-RN distorsionează mult votul acordat partidelor, subreprezentând ca mandate partidul lui Marine Le Pen și suprareprezentând pe cei care au profitat de cartelul electoral dintre cele două tururi. Din acest motiv, cel mai votat partid al Franței, RN, pare doar al treilea ca mărime. Nu ține însă de voința directă a alegătorilor, ci de legea electorală și de manevrele politicienilor, care introduc un al doilea tur cu posibilitatea calificării în finală cu scoruri de peste 12,5%, apoi reduc artificial numărul de opțiuni la turul final al alegerilor la două, favorizând negocierile între partide și coalizându-se împotriva RN. Imediat ce se încheie alegerile, se vede însă că așa-zișii „câștigători” nu au nicio coerență, că alăturarea lor a fost oportunistă, iar partidele respective se despart, devenind fiecare în parte mai mici decât RN-ul de pe locul al treilea. Este corect și este totuși discutabil în același timp, din punct de vedere democratic. Așa a fost ținut însă departe de Parlament Frontul Național, după îngrijorătoarea lor intrare în Adunarea Națională în 1986, singura dată când alegerile s-au desfășurat după metoda proporțională. Acum, deși într-un sistem electoral foarte dur, cu o largă coaliție împotriva lor, RN a obținut 142 de mandate. Îngrijorările pentru 2027 sunt maxime.

Prima tură a consultărilor Macron-partide nu a dus la niciun rezultat. Cred că lucrul acesta era previzibil. Varianta unui guvern al stângii condus de funcționara publică Lucie Castets a fost respinsă de președinte. Abia acum încep adevăratele discuții și adevăratele surprize. La următoarea tură de consultări, Președintele a invitat nu doar partidele cunoscute, ci și „personalități”, sugerând că va prezenta liderilor partidelor variante de premieri din afara conducerilor actuale ale partidelor. Printre numele vehiculate de presa franceză, Michel Barnier (centru-dreapta, fost negociator al UE pentru Brexit), Xavier Bertrand, ministru în timpul președintelui de centru-dreapta Chirac sau Bernard Cazaneuve, fost premier socialist în timpul președintelui Hollande. Desigur, pot fi și alte nume.

Este clar că unele din aceste nume sunt oferite ca variante pentru susținerea explicită sau tacită de către partidele de dreapta, altele pentru combinații cu socialiștii. Pentru aceasta, va trebui ca socialiștii să se desprindă de LFI (Franța Nesupusă) condusă de neomarxistul Melenchon, rupând astfel NFP și intrând într-un guvern de centru mai larg. O altă variantă, mult mai controversată, este ca un eventual guvern de centru-dreapta, susținut explicit de Ensemble și de Republicani (LR), să rămână în funcție pentru că RN nu va vota moțiunea de cenzură inițiată cu siguranță de blocul stângii. Aici s-ar vorbi foarte probabil de „trădare”, de oportunism și de trecerea oscilantă a lui Macron de la centru la stânga în prima fază (în alegeri, pentru a bloca ascensiunea RN) și apoi spre dreapta, pentru a bloca intrarea la guvernare a LFI. Ceea ce unii ar vedea o „răsucire amorală” (ce este, totuși, moralitatea politică în strategiile electorale?), alții ar vedea o virtute și o abilitate politică de a izola extremele.

Macron nu poate aduce pur și simplu stânga la putere, fără să fie amenințat de creșterea continuă a RN în următorii trei ani. Asta va conta la luarea deciziei. O coaliție de centru ar fi ideală, în jurul Ensemble (161 mandate), la care să se adauge LR (48), PS (65) și Verzii (33), dar trebuie găsită personalitatea care să unifice cele trei tipuri de etosuri politice, fără să inflameze totuși extremele, lăsate evident în afara guvernării. Partidele menționate ar totaliza 307 mandate, deci o majoritate confortabilă. Mai lipsesc numele acceptabil și voința partidelor de a intra într-o coaliție.

În plus, anticipez că de data aceasta, având în vedere circumstanțele tensionate și confuze legate de discuția cu „câștigarea alegerilor”, Primul Ministru desemnat și guvernul său ar fi bine să ceară la începutul mandatului un vot de încredere al Parlamentului, deși nu este obligatoriu, pentru a dovedi public viabilitatea noii coaliții de guvernare. Trebuie ținut cont că noul guvern va trebui să prezinte proiectul de buget pentru 2025 până la 1 octombrie. – Citeste întregul articol și comentează pe Contributors.ro

citeste mai mult …