Scena românească nu stă prea bine la capitolul Marivaux. Piesele altminteri celebrului autor francez care nu a fost doar dramaturg, ci și romancier (La vie de Marianne) se joacă rar și cu rezultate mai degrabă aproximative. Totuși, spectatorii ceva mai în vârstă încă își mai amintesc la superlativ de Jocul dragostei și al întâmplării, spectacol pus în scenă în 1973 la Teatrul Național din Cluj de regretatul, de miticul Aureliu Manea. Revenit periodic în țară după exilul său parizian, Alexandru Colpacci a montat Încercarea la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov și un spectacol cu titlul Între două femei la trupa Tompa Miklós a Naționalului din Târgu Mureș. Or, adevăratul titlu al acestei Între două femei este în franceză La Fausse Suivante și în dulcea limbă românească Falsa servitoare.
E însă cum nu se poate mai adevărat că în cea mai recentă traducere a acestei comedii de intrigă datorată lui Adrian Nicolae limba românească nu este întotdeauna chiar foarte dulce, apar în ea și cuvinte nițeluș mai pipărate, iar spectacolul montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Maria Filottti din Brăila înseamnă un conspect scenic esențializat și zdravăn adaptat al piesei.
Povestea din Falsa servitoare se consumă într-un timp foarte apropiat de zilele noastre. Costumele create de Andreea Săndulescu sunt realizate în totalitate din materiale de culoare roșie. Păstrând totuși câte ceva din specificul costumelor de epocă. Aceasta se vede în pălăriile din deghizările Cavalerului, ori în rochiile elegante ale Contesei pe care interpreta personajului, actrița Corina Borș, știe să le poarte așa cum trebuie. Cu eleganță și distincție.
În spațiul scenic tapetat în verde îl vedem mai întâi pe Lelio care se prezintă singur ajutat de celebrul șlagăr Only You (în timpul reprezentației vor mai exista încă două sau trei astfel de momente la fel de bine susținute vocal de titularul rolului, neobositul, inventivul Ciprian Chiricheș) după care vor apărea rând pe rând toate celelalte personaje. Mai sus menționata Contesă, mai sus amintitul Cavaler cu bune nuanțe și multă energie jucat în travesti de Blanca Dobă, servitorii Arlequin și Frontin cărora le conferă consistență Adelin Ilie și Adrian Ștefan și super-inventivul la toate nivelurile (limbaj, acțiune, năzdrăvănii,beții, furturi, păcăleli boacăne cu nemiluita) Trivelin, excelent jucat de Emilian Oprea.
Alexandru Mâzgăreanu a înțeles de la bun început și a înțeles bine că La Fausse Suivante este scrierea unui Marivaux îndatorat commediei dell’arte. Că în Falsa Servitoare nu prea e vorba despre ceea exegeții au numit la surprise de l’amour care reprezintă principala marcă de identificare a marivaudage-ului, așa cum apare el în alte piese precum La Surprise de l’amour, La Double Inconstance, La Seconde Surprise de l’Amour, Le Jeu de l’Amour et du Hasard, Les Fausses Confidences, L’Epreuve, și cum a fost analizat în cartea devenită clasică Marivaux et le marivaudage de profesorul Frédéric Deloffre. Așa că în spectacolul său de la Brăila, regizorul a păstrat inteligent filtrate o seamă întreagă dintre specificitățile commediei dell’arte. Le-a combinat cu câteva și bine drămuite împrumuturi din arsenalul de imagini din bagajul filmului mut, cu mari hit-uri muzicale cântate în limba engleză, cu microfoane și a realizat ceea mie mi s-a părut a fi un Marivaux Show din toate punctele de vedere perfect valabil.
Da, Alexandru Mâzgăreanu știe, a învățat să facă spectacole de comedie. Iar în cazul de față a avut alături o trupă actoricească de nota 10.
Teatrul MARIA FILOTTI din Braila
2. Antidoturi
În spectacolul O poveste superfericită (despre cum e să fii trist) bazat pe o adaptare destul de liberă a unei piese scrisă de Jon Britain și tradusă în românește de Bogdan Budeș, regizorul Horia Suru i-a distribuit pe opt dintre cei mai tineri actori ai Teatrului Bacovia. Unii cu o oarecare vechime în trupă (Minodora Broscoi, Bianca Babașa, Alexandru Bodron, Vlad Nicolici), alții aflați la prima întâlnire cu publicul din Bacău. Carevasăzică, la început de meserie. E vorba despre Eva Cosac, Mădălina Mihai, Adrian Ionescu, Marian Dumitru. Adică 4 la 4. Și, culmea! tot 4 la 4 e raportul dintre femeile și bărbații din distribuție. Asta neînsemnând însă nici măcar o clipă că Horia Suru ar fi devenit peste noapte un adept al corectitudinii politice care, vai!, a început să facă ravagii și prin unele teatre românești și, ce e mai grav!, prin vreo câteva facultăți de teatru.
Piesa lui Jon Britain spune povestea unei fete pe nume Sarah care, preț de vreo zece ani, s-a luptat în felurite chipuri, mai cu voie, mai fără voie, cu aparente reușite urmate de descurajante recidive, cu tot ceea ce înseamnă depresia. Numai că nici dramaturgul de limbă engleză, nici regizorul nostru nu au crezut de cuviință – și bine au făcut!- că despre depresie văzută ca o consecință a singurății trebuie vorbit neapărat solemn, dramatic, lacrimogen, cu o tristețe care să fie semnul limpede al empatizării cu suferințele personajului.
Pentru spectacolul de la Teatrul Bacovia din Bacău, muzica originală compusă de Matthew Floyd Jones a fost rearanjată de Petre Ancuța care a asigurat și pregătirea muzicală a celor opt tineri actori din distribuție. Ale căror voci au fost susținute de acompaniamentul unei mici orchestre care s-a autobotezat- cum altfel?- The Happy Band. Și cum muzica nu prea are farmec dacă nu este însoțită de dansuri, de coregrafie s-au ocupat Sophie Duncan și John Ross.
Povestea din O poveste superfericită (despre cum e să fii trist) a fost transplantată la Bacău, Sarah a devenit Sara Toma, Karen a fost rebotezată Carmen, un extrem de simpatic personaj pe nume Toby a devenit Tibi Aciobăniței, iar un altul, căruia fișa postului îi cere ca participanților la terapiile de grup să le dea mereu asigurări că totul este foarte bine, i s-a dat numele de Daniel Bucurie.
Așadar. Sara este o fată care s-a născut dintr-o relație absolut întâmplătoare și fără consecințe matrimoniale. A crescut în ceea ce se cheamă o familie monoparentală. Mama, veșnic preocupată de fericirea personală, i-a acordat o atenție minimală, pasageră. De aici problemele de natură emoțională, de aici o tot mai acută izolare (da, avea dreptate Noreena Herz care, într-o carte apărută în 2021 în traducere românească la editura Humanitas, numea secolul al XXI lea Secolul singurătății), de aici depresia. Au urmat terapii medicale, terapii de grup nici una însă dusă până la capăt, au intervenit și momente în care Sara a redescoperit frumusețea lumii ori a realizat bunătatea sufletească a mai sus amintitului Tibi, tânărul îndrăgostit pe viață de muzica lui Dan Bălan și a formației Ozon, după care Sara a avu de-a face cu recidive. A intervenit și o tentativă de sinucidere. Noroc că de data asta mama a fost, cum se zice, pe fază, și a chemat la timp salvarea. Însă pentru că titlul spectacolului ne dă de la bun început asigurări că ne va spune o poveste superfericită, chiar dacă Sara a fost preț de vreo zece mai mult decât supertristă, finalul e cu cântece, dansuri și focuri de artificii.
Numai că până la final spectatorilor le este oferită plăcerea de a vedea un spectacol viu, dinamic, optimist. De natură să le redea încrederea în sine și să le ofere un strop de bucurie. Să îi facă pe toți, indiferent de vârstă, să redevină tineri. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
