De ceva vreme, dar mai ales în ultimele zile, una dintre temele majore ale actualității românești o reprezintă ”Planul” liderului unui partid parlamentar (lider care dorește să candideze la președinția țării). Acesta le promite celor interesați că vor putea cumpăra – contra credit, fără dobândă – case la un preț cât se poate de accesibil. Omniprezent/ți pe panourile publicitare, liderul și partidul său au trecut la the next level: au chemat doritorii în diverse puncte ale marilor orașe să se înscrie pe ”liste de așteptare”. Bineînțeles, după obiceiul național (și putem vedea aici cum partidul în cauză are grijă de perpetuarea tradițiilor autohtone), dacă e să se dea ceva ieftin, oamenii s-au îmbulzit la ofertă. Au făcut un soi de cerere/precontract pe care și-au pus datele personale și au dat numărul de telefon. Acum nu le mai rămâne decât să aștepte – activ, nu pasiv – fericita zi în care vor deveni proprietarii ”casei populare” (după Volkswagen, Volkshaus).
La prima strigare, cea cu ”Planul” ce promitea casa la un preț abordabil, Internetul a fost plin de meme ce reluau imaginea afișului, cu liderul promițând de toate, care de care mai fanteziste. La a doua, cea cu înscrierea pe listele de așteptare a izbucnit indignarea: populism la partid și la lider (amintind de un alt personaj meteoric al politicii noastre ce-i promitea fiecărui român 10 sau 20 de mii de euro) și lipsă de discernământ la alegători, colectare de date personale ilegală (nu e clar de ce ilegală, dacă oamenii le-au oferit de bună voie), nou ”Caritas” etc. În fapt, e câte puțin din toate acestea, dar e și mai mult, și mai interesant decât toate la un loc. Spre deosebire de cel cu zecile de mii de euro, care n-a făcut decât o simplă promisiune, liderul actual al partidului (ce se consideră) ”de opoziție” a mers mai departe. Mai întâi, a ieșit – cu această ofertă – din apele (nămoloase) ale partidului lui și s-a deschis către un public mult mai larg. Sunt vizați tânărul ce n-are nici o perspectivă de-a se vedea la casa lui, omul matur sau pensionarul care ”a pus ceva la ciorap”, poate mai vinde și mașina și e dispus ”să facă o investiție” care să-i aducă o mică rentă pecuniară, micul ”afacerist” local care nu poate intra pe piața mare a localității în care stă, dar caută mereu o oportunitate de gheșeft. În realitate, o lume foarte diversă aflată nu la granița sărăciei, dar nici la nivelul high-life-ul orașelor. Sunt oameni care trăiesc onest și care simt – la fiecare val inflaționar – cum le fuge pământul de sub picioare și cum mai coboară o treaptă a declasării. Ei sunt ceea ce s-ar putea numi ”clasa mijlocie” a României actuale. Ei, nu cei care câștigă peste 5000 de euro pe lună. Aceia aparțin păturii superioare (și destul de restrânse) a lumii noastre.
Această ieșire din ograda partidului și de socializare a mesajului lui e o noutate în politica noastră. Dar e ceva care a adus puncte unor partide radicale europene, cum e cel al Marinei Le Pen. Spre deosebire de tatăl ei, care a creat un partid de clasă, al unei burghezii reacționare (în sens politic) și, ca atare, fatal limitat la nivelul electoratului, d-na Le Pen a deschis partidul către populația rurală ce vede declinul terroir-ului și către populația urbană care e victima exploziei demografice a orașelor, ba chiar și către alogenii de a doua – a treia generație care se văd asimilați migranților actuali. Toți au probleme și marea politică trece prea ușor peste ele, preocupată doar de ”grandoarea” Franței. La noi, liderul partidului galben nu a mers atât de departe; el a prins o singură problemă – cea a penuriei de locuințe în urban și a prețului lor deplasat (cel puțin în marile orașe) – și a făcut din ea un stindard care să atragă cât mai multă lume. Un tânăr care nu e informatician, medic, magistrat sau ofițer de poliție și nici nu are vreun părinte primar sau senator, are puține șanse să se instaleze repede în altă casă decât cea moștenită de la părinți și, până atunci, la fel de puține de a-și întemeia o familie. Și, cum bine se știe, disperarea copiilor e suferința părinților. Putem să spunem ce vrem de populismul ”Planului” de pe afișele stradele, însă un lucru e cert: el a atins o coardă extrem de sensibilă a populației votante din România.
Al doilea lucru remarcabil a fost translarea în politică a ceea ce folosim zi de zi la cumpărături: cardul de fidelitate. Ce înseamnă înscrierea pe ”listele de așteptare” și cedarea, de bunăvoie, a datelor de contact? Un lucru simplu: faptul că partidul în cauză are acces la telefonul mobil al clientului. Și, de acum înainte, îi poate trimite fie reclamă personalizată, fie câte un reminder, din când în când. Liderul de partid e mare meșter în filmările din Parlament; închipuiți-vi-l fugărindu-l pe ostașul acela nefericit (care nici numele nu și-l poate spune fără ă-uri) și cerându-i să acorde terenuri pentru viitoarele locuințe ieftine. Evident că acela va fugi sau se va bâlbâi în stilul lui caracteristic, iar șeful de partid va trimite filmarea tuturor ”abonaților” cu mesajul: ”Vedeți, noi facem totul, dar ei nu vor. Ajutați-ne să scăpăm de ei!” Cum ar spune cei din publicitate: un mesaj emoțional, care – în plus – ajunge direct la destinatar. Nu vă mirați dacă va avea și efecte. Înscrierile acestea (sau precontractele) au fost o mișcare foarte inteligentă; un soi de Cambridge Analytica a săracului: fără să facă nimic altceva decât să vânture niște promisiuni, partidul în cauză a avut acces imediat la o bază de date – repet, cedată voluntar – cu mult peste ceea ce oastea de strânsură a membrilor lui poate aduna. Toți cei care-au venit și și și-au dat datele pot deveni ținta discursului liderului / partidului și – ”pas cu pas” – pot fi radicalizați de așa manieră ca o parte semnificativă din ei să-și dea votul celor cu care au făcut ”(pre)contractul”. Ba, într-o logică de multi-level marketing, pot fi motivați că vor ajunge în prima mie de destinatari ai locuințelor, dacă share-uiesc mesajele paridului la încă zece prieteni.
Cee ce uimește, retrospectiv, este faptul că nici unul din marile partide nu s-a gândit la o asemenea inițiativă. De pildă, având aproape toate primăriile marilor orașe, puteau da – pe canicula asta – o duminică de gratuitate la un Aquapark contra scanării a nu-știu-ce QR cu care să intre în telefonul cetățeanului. Și, după aceea, ostașul i-ar fi dat ringtone-uri cu ”Nu știu ce s-a întâmplat, s-a mărit armata…” și covrigarul cu crantz-uri care, ambele, ar fi stârnit fie nostalgii, fie glume; oricum i-ar fi ținut în actualitate. De ce n-au făcut-o? Deoarece, în marile partide, publicitatea electorală e o mega-mașină de spălat bani și nimeni nu e interesat decât de calapodurile tradiționale: panouri, pliante și diverse șabloane rulate – din anii ’90 – prin media plătită. Ideea de bază e aceea că la alegeri sunt mobilizați primarii care, la rândul lor, activează asistații social și aceștia, pe lângă personalul instituțiilor publice, activul partidului, ce mai aduc cultele (și ”ce mai cade” la numărătoare), dau greutate urnelor din fiecare așezare. Lucrurile acestea au în spate decenii de rodaj, așa că nimeni nu se mai preocupă de felul în care merge, efectiv, o campanie electorală. Așa cum bine o vedem, aceasta e un sprint de două săptămâni în care nimic nu e la vedere și totul e permis. Partidul cu panouri galbene, care nu are acoperirea media a marilor partide și nici primari care ”să-i aducă” voturi e nevoit să funcționeze precum gherilele: inventând altceva; ceva la care cei mari nu s-au gândit. Și cum nu prin gândire păcătuiesc aceștia din urmă, nici nu e greu de inventat.
În fine, liderul și partidul cu promisiunea nici nu riscă prea mult: casele sunt fezabile doar dacă omul de pe panouri ajunge președinte, ba – mai mult – are și ”guvernul lui”, cu care să le facă. Ceea ce e la fel de posibil precum cvadradura cercului. Așadar, după deschiderea urnelor va putea spune, asemeni spartanilor: ”Dacă…” Important e să mobilizeze până atunci cât mai multă lume să-l voteze (pe el și partidul) căci, asta se înțelege de la sine, mai multe locuri în Parlament înseamnă mai multe funcții și acestea din urmă permit fidelizarea (și cointeresarea) mai multor aderenți. S-ar putea, foarte bine, ca după aceea să arunce pisica promisiunii în ograda viitorului (și atât de trecutului) guvern: ”Dacă noi eram dispuși să facem ’casa populară’, voi de ce nu vreți s-o faceți?!” Și, după rituala fugă de pe culoarele Parlamentului, să transmită pe telefoane, către clienți: ”Vedeți, nu vor!” Sau, mai deștept, ar putea trece la al treilea pas, ceva mai aproape de alegeri: să arunce pe piața media unu – două – trei cazuri de conivență între politicienii marilor partide și ”dezvoltatorii imobiliari”. Bănuiesc că nu e un secret pentru nimeni, construcțiile de blocuri în marile orașe sunt – alături de bănci și de jocurile de noroc – una din cele mai mari afaceri ale deceniului. Probabil profitul unei asemenea investiții e undeva peste 300 %; 100 se duce pe teren, acte, materiale, utilaje și salarii. A doua sută se duce ”la cine trebuie”: prin primării, inspectorate tehnice, comisii de tot soiul etc. A treia și ce e peste e a investitorului. Și – reinvestită – îl duce mai departe. Așa că n-ar fi deloc de mirare să aflăm că cutare ministru, parlamentar, primar, șef de-ce-vreți e ”în spatele” unei firme de construcții (condusă de soacră sau de șofer) care câștigă licitații pe bandă rulantă. Sau ”un prieten al tuturor”, în genul anonimilor descendeți din nomenklatură care – ocazional – ajung sub lupa, demult crăpată, a justiției noastre.
Într-o lume onestă, cineva din partea autorităților ar fi apărut pe ecrane și ar fi explicat – cu datele în mână – cum se ajunge la prețurile scandaloase ale imobiliarului din România de azi. La noi, cum bine se știe, sunt doar câteva explicații standard: ”piața”, ”criza economică internațională”, ”fluctuațiile prețului materiei prime”, ”creșterea cererii”. Lucruri care nu explică prea multe. O explicație mai simplă ar fi aceea că, de pildă, contrucția de locuințe e mai avantajoasă – pentru constructor – decât ce a de autostrăzi (ultimele fiind intrate în stand by). Și e mai avantajoasă, doar dacă profitul e mai mare. Iar acolo unde e mare profitul și se adună banii, inevitabil, există și un drenaj către politic. N-ar fi deloc exclus ca, pe ultimele luni de campanie, omul galben să mobilizeze întreaga medie pe câteva cazuri, nu neapărat spectaculoase, cât mai curând scandaloase. Ostașul s-ar bâlbâi (căci – veche poveste pe meleagurile noastre – nici cu furniturile armatei lucrurile nu stau tocmai bine), iar celălalt, oricât ar încerca s-o dea pe întorsură, și-a trăit toată viața în mediul ”învârtelilor”, de așa manieră încât – orice-ar spune – nimeni nu l-ar crede. Morala: în spatele gogomăniei cu promisiunea caselor ieftine poate fi un calcul eficient de destabilizare a campaniei. S-ar putea ca acesta să fie ”Planul” celui de pe panouri.[…]
Oamenii aceștia sunt oportuniști; ei se consideră victimele istoriei, niște eterni neîndreptățiți (refuzații primului val de urbanizare, ai primei generații de studii universitare, ai posturilor ”bune” de la stat), obligați mereu – într-o societate din ce în ce mai ”competitivă” – să recupereze și, ca atare, consideră că scurtătura ”e dreptul lor”. Și-au pus banii la ”Caritas”, au cumpărat o diplomă de la o ”privată”, ”s-au băgat” în banii europeni, au încercat diverse și pe-afară; în fine, au înțeles că ”în lumea tuturor posibilităților” se poate orice și singurul lucru care contează (cu adevărat) e să te vezi cu sacii-n căruță. Într-o atare lume, scrupulele sunt un handicap. Dacă ”ai norocul” să pui mâna pe ceva, după aceea vezi cum mai e, dar – în general – e pe ”principiul bunului câștigat”. Ceea ce la început arată ca noroc chior, după aceea se dovedește a fi ”mâna lui Dumnezeu”. Oricât de straniu ar părea, oamenii aceștia sunt autenticii nostalgici ai lumii noastre. Și nu fără rost, căci – în majoritatea cazurilor – ei sunt cei care-au făcut cel mai mare salt în cel mai scurt timp în ceea ce privește condițiile de viață. Porniți dintr-un cătun și dintr-o casă cu pământ pe jos, au ajuns în vile din marile orașe. Într-un anume sens, echilibrul lor – atâta cât e (căci îl tulbură orice petrecere) – e dat de faptul că, mergând în salturi înainte, privesc cu nostalgie înapoi. Ar vrea ca ”lumea de ieri” să mai învie o singură zi; aceea în care ei – cei de azi – s-ar întoarce cu SUV-urile pline de ”de toate” la părinți și la bunici și tot satul, cu copil, cu cățel, desculți, cu basmaua la gura, ar veni să se holbeze să vadă ce-a ajuns ”ăla lu’ X”. Și-atunci ar fi generoși, ar da ceva fiecăruia și-ar râde cu toții de tot ce a fost. Dar cum nu e să fie, nu le rămâne decât să plângă pentru tot ce n-a fost.
Să ne-nțelegem bine: oamenii aceștia nu sunt nici răi, nici proști, nici certați cu legea. Sunt oameni pe care secole de sărăcie i-au învățat cu supraviețuirea și, acum, când au ajuns la prosperitate, încă nu cred în ea. Vor ”să se asigure”, să aibă mai mult, ”să mai pună mâna” pe ceva, căci – nu se știe niciodată (mai ales în acest cotlon al istoriei) – lucrurile se pot schimba oricând și casa de pământ (aceea după care suspină) poate reveni în actualitate. Așa că, dacă e ”să se dea ceva”, de ce să nu? De ce să nu iau și eu? O casă, un pliant, orice e bun. În general nu cred în politică, căci experiența i-a învățat că aceea e o altă lume și că ”cei de sus” fac ce vor ei, tocmai pentru că au mijloacele de-a face ce vor. ”Cei de jos”, trebuie să se ferească, ”să se învârtă” și ”să se descurce”. Așa că zic „S’ trăiț’ șefu’!” și înhață tot ce apucă. Căci șefu’ de regulă dă doar directive și sancțiuni; dacă ”mai scapă” ceva, aia e direct de la Domnul. Omul de pe panourile electorale le-a făcut o promisiune și acum îi chemă să semneze un ”contract” – cine știe? – dacă merge, cu atât mai bine, luăm un apartament pe mai nimic; asta e o ocazie unică, altădată n-o mai apuci. Dacă nu, asta e; dar să nu disperăm, peste patru ani s-o mai ivi ceva. În mod ciudat, nimeni nu s-a interesat de ei, nici sociologia, nici antropologia: pare că științele noastre, cu metodele lor rigide, se tem de versalitatea acestor conaționali care apar și dispar în cicluri sezoniere, nu sunt acolo unde-i caută statisticienii și răsar dezinvolți acolo unde nimeni nu se-așteaptă să-i întâlnească (de pildă, la doctorate).
Spuneam mai sus că omul de pe afiș a numit o problemă reală: cea a locuințelor, în particular pentru tineri. Să nu uităm că, în țara aceasta, vreme de 20 de ani, nu s-a construit decât artizanal, de către cei care și-au permis-o. Abia în ultimii 15 ani au demarat construcțiile la scară largă și acestea le rămân greu accesibile celor care ar avea cea mai mare nevoie de ele: cei care intră în viață fără alt capital decât mintea și mâinile lor. Neavând posibilitatea unui trai decent în țară, mulți dintre ei au ales să se ducă-n Occident, unde alte posibilități de câștig au părut a le da alte perspective. Azi îi numărăm cu milionele. Un lucru e cert: transformând imobilarul într-o piață pur speculativă, nu facem decât să accelerăm plecarea tinerelor generații, să degradăm peisajul și să supralicităm utilitățile comune. Soluția omului galben e simplistă și demagogică. Dar ceilalți, cei care se împăunează cu ”exercițiul guvernării”, ei ce-au de spus descpre această problemă? Ambii ”s-au asigurat” rapid cu case; nici ostașul n-a mucezit prin cazărmi, nici pescarul nu s-a adăpostit pe la poalele munților. Cât despre tatăl lor, are atâtea case că ni-l închipuim la bătrânețe – singur și urmărit de remușcări – rătăcind ca un spectru prin ele. Dar cei care nu au nimic, deși sunt la vârsta la care ne-ar putea da – nouă, tuturor – rodul muncii lor? Cei care nu s-au îmbulzit la precontracte, cei care învață, care gândesc, care muncesc, care nu-și judecă părinții care-au încercat și-au făcut de toate. Cei cărora le spunem mereu că ”a venit rândul lor”, deși în învălmășeala lumii noastre nu e nici un loc pentru ei. Casa lor e amărăciunea. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
