Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten de-o vârstă cu mine despre chestiuni extrem de lumești (interpretarea unor texte dintr-un contract și cum pot fi ele aplicate în mod practic). Discuția a alunecat către o zonă a absurdului (mereu am considerat că meseria mea de profesor constă în a găsi situații de viață și a le arăta studenților cum viața bate orice imaginație de exemple didactice) pentru că acele clauze contractuale duceau către situații imposibile indiferent de interpretarea dată. Într-un final am ajuns amândoi la concluzia că acel contract trebuie refăcut pentru a avea sens.
De la acel punct încolo, discuția a derapat însă spre sensul vieții noastre (în care trebuie să găsim explicații logice pentru situații absurde) și prietenul meu mi-a menționat o întrebare pusă de copilul lui de școală primară: „Tati, de unde știu că eu sunt eu?”. Ca și prietenul meu, mi s-a părut că această întrebare are genialitatea celui care încă nu știe ce trebuie să știe… Sau așa cum le spuneam eu fetelor mele când erau mai mici, ca să poată descoperi teleportarea trebuie să o facă înainte să învețe fizica la școală. (Nu, nu au descoperit teleportarea și sunt foarte supărate și în ziua de astăzi din această cauză…)
Chestiunea mi-a reapărut în minte zilele acestea, o dată cu șocul dezvăluirilor despre abuzurile unui profesor care pretindea că astfel contribuie la construirea respectului de sine al studenților săi. Și atunci mi-am amintit de o replică extraordinară din filmul Hit Man (2023) de pe Netflix: „So, my simple question is… How many of you think you know yourselves? Have a strong sense of who you are? Oh, come on, you don’t know yourselves? Of course you do. Your entire being is invested with this notion of self. It has to be for its own survival, but what we’ll be doing this semester is challenging this notion. What if your „self” is a construction? An illusion, an act, a role you’ve been playing every day since you can remember?” Oare sinele este (doar) o iluzie?
Eu.
Fiecare dintre noi are conștiința sinelui, dar nu o putem explica (în mod convingător) rațional. Putem însă să extindem această observație personală la restul indivizilor umani și să le recunoaștem și lor existența sinelui. În acel moment, am definit o categorie de ființe (ca subclasă a fiind-urilor, adică a lucrurilor care există) care au ceva în comun – conștiința sinelui – și pe care le numim „persoane” sau „subiecți”/„subiecte”.
Asta nu înseamnă că nu ar fi și alte ființe care să dețină conștiința sinelui, doar că nu ne-o pot exprima/comunica astfel încât noi să o înțelegem… De exemplu, gorilele și cimpanzeii care au învățat să comunice prin limbajul semnelor ne-au transmis că și ei au conștiința sinelui. La fel, se pare că pachidermele sau cetaceele sunt și ele conștiente de sine. Modul în care noi le înțelegem este însă extrem de rudimentar și de aceea există un scepticism în acceptarea lor ca persoane. Mijloacele de comunicare pe care le avem la dispoziție nu ne permit să accedem la sinele lor. Probleme și mai mari le ridică acele ființe umane care nu se pot exprima (coerent) și pe care totuși le acceptăm ca semeni de-ai noștri în virtutea imperativului kantian. Abia recent, sub presiunea unei convenții internaționale și a unei decizii a Curții Constituționale, România a acceptat să îi privească și pe cei cu conștiința afectată drept oameni cărora nu le poate fi afectat dezideratul „respectării drepturilor, voinței și preferințelor” proprii.
Fără a dezvolta acest subiect (extrem de complex), voi pleca de la ideea că personalitatea fiecăruia este definită de conștiința sa (și de capacitatea de a se percepe pe sine la nivel psihologic, nu doar fiziologic). M-aș hazarda prea mult să cer o percepție de tip ontologic pentru că nu știu câți dintre noi își pun constant întrebările de tip: cine sunt? de unde vin? încotro mă îndrept? După cum sugerez și în titlu, încerc să fiu (cât mai) realist…
Problema conștiinței sinelui este jalonată de caracterul său pur interior(izat) și, deci, subiectiv. Gândurile mele sunt numai ale mele și sunt cvasi-intraductibile în limbaj exteriorizat. Ceea ce spun sau aștern pe hârtie sunt simple „umbre” ale ceea ce cred și sunt grănițuite de limitele limbajului și de autocenzura simțului comun. Sinele se limitează pe sine înainte să se arunce în maelstromul vieții sociale. Gândurile către sine însuși ale împăratului Marcus Aurelius nu puteau fi chiar (toate) gândurile sale, măcar pentru că sunt scrise în grecește, iar nu în latină. Chiar și pe Augustin din Hippo îl pot bănui că nu și-a pus tot sufletul pe tavă în Confesiunile sale. Suntem cei care ne cunoaștem cel mai bine. Inclusiv la nivelul senzațiilor, ceea ce simțim este propriu fiecăruia dintre noi, așa cum a spus Henri Bergson în Essai sur les données immédiates de la conscience. Cunoaște-te pe tine însuți! devine astfel un îndemn la acceptarea rolului preeminenței rațiunii asupra celorlalte element ale sinelui. Precum vizitiul platonic din Phaidros, partea rațională a sinelui trebuie să strunească celelalte aplecări senzitive ori umorale. Trebuie să ne cunoaștem reacțiile pentru a putea să le anticipăm și să le direcționăm pentru a ne fi utile, iar nu piedici în calea spre obiectivele fixate.
Iar această cunoaștere de sine apare, de regulă, după ce individul se (am)plasează în lumea exterioară. Așadar, sinele se (auto)cunoaște prin studierea propriilor reacții la lumea din jurul său. Precum Iona din tragedia lui Marin Sorescu, la început este explorată lumea exterioară, sunt examinate măruntaiele chitului, pentru ca apoi să existe suficientă experiență pentru a trece la analiza interioară. Iar în construirea experienței cu exteriorul, de cele mai multe ori ne întâlnim și cu alteritatea din indivizii similari nouă. Cunoașterea de sine vine în contextul cunoașterii celorlalți.
Îndemnul gnosis sauton este mult mai greu decât pare la prima vedere. Autocunoașterea nu este un dat, căci das Es, Ich, și Über-Ich trebuie să lucreze împreună. Singurul pe care îl controlăm cu adevărat este ego-ul realist care ne face să ne dăm jos din pat zi de zi. Supra-eul moral este doar un deziderat, un agent al lui Sollen, iar animalul din noi poate ieși la suprafață când te aștepți mai puțin. Uneori, el se manifestă ca un alt sine în interiorul propriului nostru corp. Unele afecțiuni cerebrale par să ne lase părți ale corpului sub controlul „altcuiva”, precum cazului mâinii care mă sufocă. Alteori, sinele nostru se dezvoltă în stil baroc și devine un motel bântuit de tot soiul de personaje precum John Cusack în Identity. Sau, din contră, putem să-i bântuim pe alții în tot felul de deghizări de care suntem doar pe jumătate conștienți, precum James McAvoy în Split. Oare ar trebui să recunoaștem personalităților multiple și seturi diferite de drepturi și obligații, capacități diferite? Știința încă nu s-a pus de acord cu privire la aceste tulburări de personalitate, iar sistemul de drept le ignoră cu desăvârșire. În cel mai bun (de fapt, rău) caz, le tratează ca pe o afecțiune a discernământului și ordonă izolarea individului din societate (prin internarea forțată într-o instituție medicală).
Dacă normativismul pozitivist a preferat să ignore problema, tehnologia modernă a multiplicat-o însutit. Astăzi ne confruntăm cu tot soiul de avataruri umane în metaversul rețelelor sociale. Nu mai este vorba despre relativ benignul avatar din Half Life, ci de veritabile „ferme de troli” sau de „furturi de identitate” și „deep fake”. Brusc, în momentul în care aceste practici au pășit pe scena politică o dată cu Brexit și scandalul Cambridge Analytica, legiuitorii din toată lumea și-au dat seama că au o problemă. Întrebarea a devenit „De unde știu că tu ești tu?”.
Tu!
În copilărie, am citit o culegere de povestiri având un titlu captivant: „De unde știi că eu sunt eu?”. Ideea din spatele povestirii eponime era că ne trebuie anumite date pentru a face o recunoaștere la distanță (prin telefon – varianta postului telefonic fix la care avea acces nediscriminatoriu întreaga familie din apartament) a „celuilalt” (interlocutorul). Ideea ar putea fi ușor translatată în întrebarea „De unde știu că tu ești tu?”. Deși intriga se concentra mai mult pe ideea de identificare, ea avea în subtext și o formă de echivalență: de unde știu că la capătul celălalt al firului este un om ca mine? La un moment dat, într-o cavalcadă rocambolescă, cei doi copii încep să reproducă sunete animale la telefon (nechezat, mieunat) ca marcă a recunoașterii… Astăzi, problema devine acută din cauza dezvoltării algoritmilor de inteligență artificială care pot simula prezența unui om la distanță.
Ei bine, reglementarea (pozitivă) pare să ne privească pe fiecare ca pe un supra-eu. Pozitivismul (normativ) operează cu valori absolute (așa cum critica și Curtea Constituțională reglementarea de tip „totul sau nimic” a punerii sub interdicție din Codul civil), cu un „individ ideal” care de fapt nu există. Fiecare este presupus a cunoaște (toate) regulile (și a le respecta întocmai). Suntem o lume de Superman-i; trăim cu toții pe Krypton. Și știm ce s-a întâmplat cu acea planetă… „And when everyone’s super… no one will be”, cum ne avertizează Syndrome în The Incredibles. De fapt, fiecare individ (uman) este unic și are propriile caracteristici, iar ignorarea acestor specificități poate foarte ușor să alunece în egalitarism. Dacă ar fi avute în vedere persoanele ca indivizi, însă, reglementarea ar fi imposibilă, pentru că ar dispărea tocmai ideea normativității: regulile reprezintă generalizări ale unor comportamente particulare, prin eliminarea diferențelor.
Soluția ar putea veni dinspre realismul care să fie aplicat atât indivizilor (subiectelor), cât și normelor (regulilor). În cazul persoanelor, realismul impune ajustarea standardului lui bonus pater familias la imperfecțiunea umană inerentă. Deși suntem nevoiți să presupunem că fiecare știe totul despre reguli (pentru că altfel am intra într-un cerc vicios în care nimeni nu ar mai dori să cunoască regulile pentru că abia atunci ar fi ținuți de ele), va trebui să acceptăm că o regulă excentrică nu este neapărat aplicabilă ca atare. În cazul regulilor, trebuie să concedem că ele au un rost, adică nu trebuie să le aplicăm de dragul lor, ci numai în măsura în care sunt utile pentru scopul urmărit de rațiunea din spatele regulilor. Atunci când ofițerul stării civile le spune proaspeților însurăței că soții sunt egali între ei, nu înseamnă că numărul de palme dat de soț soției trebuie să fie egal cu cel aplicat de soție soțului… Sensul este ca soții să se respecte unul pe celălalt qua oameni, în așa fel încât să nu se ajungă la manifestări violente.
Noi?
Acest caracter imperfect al ființei umane justifică și jocul individ – colectivitate. Văzând că suntem imperfecți trebuie să acceptăm că și ceilalți au propriile slăbiciuni. Pilda christică a lapidării femeii adultere îndeamnă tocmai la acest proces de trans-punere în situația celuilalt. De multe ori, însă, preferăm calea inversă: dorim să vedem întâi că ceilalți sunt imperfecți pentru a ne accepta propriile defecte. Uneori avem nevoie să ne exhibăm slăbiciunile pentru a cere ajutorul celorlalți, dar inițiativa trebui să vină de la noi, nu să ne fie impusă instituțional. Aceasta este logica din spatele formelor de terapie de grup al căror model practic este cel al asociațiilor de tip Alcoholics Anonymous. Numai cel ce are același defect ca și tine te poate înțelege și astfel puteți avea un dialog coerent. Apartenența la un asemenea grup trebuie însă să fie o decizie individuală; trebuie să te identifici cu defectul în cauză. Vă amintiți intriga din Anger Management? Personajul lui Adam Sandler nu știe că are o problemă de gestionare a stress-ului și este nevoie de o tehnică de manipulare pentru a conștientiza problema. Dar doar la momentul în care devine conștient el însuși de existența problemei poate să accepte și nevoia de „tratament”.
Iată cum cunoașterea de sine presupune de multe ori reflectarea sinelui în ceilalți. Iar pentru a folosi această reflectare este nevoie să accepți mai întâi că și celălalt este similar cu tine. Că este la fel de îndreptățit ca și tine; că are același potențial. În vorbele lui David Popovici, „Dacă eu am putut, un băiat obișnuit, doar cu dorință arzătoare și puternică, atunci oricine poate”. Este drept că pentru asta este nevoie și de atât efort personal cât e necesar. În vorbele aceluiași campion: „Nu-mi pasă dacă mor în piscină”. Am văzut mai sus cum poate această acceptare a (similitudinii) alterității să ne facă să ne acceptăm propria identitate. Putem oare generaliza acest proces și să spunem că întreaga colectivitate este cea care ne definește individualitatea? Poate statul să se pronunțe asupra propriei mele persoane, impunându-mi anumite trăsături sau standarde? Putem să acceptăm această definire de către stat, precum o sugera Nichita Stănescu în Patria: „Cine sunt eu? Sună-ți câmpiile/Cine sunt eu? Mângâie-ți munții/Cine sunt eu? Contemplă-ți orașele/Cine sunt eu? Privește-ți uzinele/Cine sunt eu? Adulmecă-ți ierburile/Cine sunt eu? Ascultă-ți primăverile/Cine sunt eu? Privește-te pe tine însăți”?
Problema recunoașterii personalității colectivităților pornește de la observația că ele nu au un „eu” propriu. Conștiința de grup, cea de clasă sau chiar și conștiința națională sunt din altă categorie ontologică decât conștiința de sine a individului. Să vorbești despre conștiința unei corporații este mai degrabă un abuz de limbaj, iar noile reguli de corporate social responsibility (CSR) și environmental, social, and governance (ESG) nu fac decât să demonstreze că ea nu există în fapt și trebuie construită artificial din exterior. Prin urmare, este dificil de acceptat ca o entitate fără conștiință de sine să emită judecăți de valoare despre conștiința indivizilor. Dacă eu mă cunosc cel mai bine, de ce să vină statul să-mi spună cine sunt? – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
