A fost mai întâi un roman intitulat L’instinct maternel apărut în anul 2002. Roman căruia autoarea lui, belgianca Barbara Abel, i-a adăugat în 2005 Duelle, iar în 2012 Derrière la haine. Cartea a apărut anul trecut în traducere românească cu titlul În spatele urii.
În anul 2018 regizorul Oivier Masset-Depasse a făcut după el un film bine primit de critică și de public, avându-le în rolurile celor două femei, Alice și Céline, pe Veerle Baetens și Anne Coesens. Recent lansatul pe ecrane Instinct de mamă, film reprezentând debutul în regia de lung metraj al lui Benoît Delhomme, mai cunoscut în calitate de director de imagine, reprezintă un remake a cărui acțiune este mutată în Statele Unite, în prima parte a anilor 60, atunci când președintele țării era John Fitzgerald Kennedy. Socotit atât de Damian, soțul lui Céline, cât și de Simon, soțul lui Alice, mult prea tânăr și cam neexperimentat pentru înalta demnitate de locuitor principal al Casei Albe.
Nu doar convingerile politice ale soților leagă cele două familii. Ambele fac parte din ceea ce s-ar numi clasa de mijloc. Locuiesc în case vecine, elegante, spațioase, mobilate le dernier cri, înzestrate cu toate utilitățile posibile. Case pe care nu le desparte decât un zid. Soțiile celor doi bărbați sunt bune prietene, își fac frecvent servicii una alteia. Céline este un fel de doctor de suflet al lui Alice care tare ar mai dori să se reîntoarcă la munca ei de ziaristă. I se opune când mai elegant, când mai nătâng Simon. Suntem încă tare departe de feminismele de astăzi. Pare-se că înainte de căsătorie și înainte de a fi devenit mamă, Alice a fost un bun reporter. Femeia se înfierbântă ori de câte ori vede la televizor un reportaj bine făcut și reporterițe în acțiune.
Cele două familii au copii de vârste asemănătoare. Buni, nedezmințiți prieteni. Max, băiatul lui Alice și Simon, a fost adus pe lume fără prea mari eforturi, în vreme ce Céline și Damian au avut ceva de așteptat până a deveni părinți. Lui Céline i s-a spus că nu va mai putea avea o a doua naștere, iar ceva mai încolo vom afla că Alice a suferit de o depresie post-natală, provocată de faptul că părinții ei au murit într-un accident de mașină din care numai ea a scăpat cu viață.
Toate aceste antecedente își vor spune într-un fel sau altul cuvântul în tot ceea ce va urma după ce Max va muri într-o tragedie la care atât Alice cât și Céline au fost martore neputincioase. Ambele femei vor fi marcate de un acut sentiment de vinovăție, amândouă vor avea după aceea comportamente din ce în ce mai stranii. Care vor pune spectatorul în mare cumpănă. Filmul devenind ceva asemănător cu De partea cui ești? De partea suferinței lui Céline ori de aceea a lui Alice care își vede subminate drepturile și atribuțiile de mamă?
Céline se insinuează tot mai accentuat în viața lui Theo, devină tot mai posesivă, mai manipulatoare, profită de încrederea copilului, fapt ce va alimenta suspiciunile lui Alice. Care vor ajunge să pară de-a dreptul maladive. Alice bănuiește că Céline intenționează să îi întărească sentimentul de vinovăție. Că la un moment dat chiar regizează un accident asemănător celui în care și-a pierdut viața Max, accident a cărui victimă ar fi urmat să fie Theo. Urmează decesul mai mult decât suspect al bunicii Jane, deces pe care Alice îl pune în sarcina fostei sale prietene. Construiește în acest sens o adevărată poveste. După care se fisurează relațiile dintre Alice și Simon.
Lucrurile se precipită în momentul în care Alice și Simon își anunță decizia de a se muta în altă casă. Departe de Céline și Simon. De aici planurile criminale ale lui Céline. Autoare a trei crime ce se vor dovedi perfecte. Filmul va fi unul fără happy end. Și aceasta fiindcă Céline va izbuti să îl adopte fără probleme pe Theo.
Benoît Delhomme managerizează relativ bine răsturnările de situație. Jocul de-a șoarecele și pisica dintre cele două femei. Nu reușește însă să diminueze tușele câteodată mult prea groase, excesiv de siropoase din jocul celor două actrițe. Amplificate de excesul de prim-planuri la care face apel regizorul în calitatea lui de director de imagine.. Dincolo de asta, Anne Hathaway este zâmbitor-tăioasă, joacă perfect falsa amabilitate, izbutind să o pună cumva în umbră pe Jessica Chastain. Care mie mi s-a părut cam prea teatrală. Și mult prea generoasă la capitolul priviri încurcate. Riscul căderii în melodramă nu este evitat cu adevărat de nici una dintre cele două actrițe. Josh Charles (Damian) și Andersen Danielsen Lie mi s-au părut terni. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
