Relațiile internaționale contemporane se caracterizează tot mai mult prin predominanța politicii de putere și declinul rolului jucat de organizațiile internaționale și regionale în menținerea păcii pe glob.
Deși SUA își mențin preponderența în plan militar, parțial în domeniul economic, și controlează încă anumite tehnologii de vârf cu dublă utilizare, în dauna marelui său competitor, China, devine tot mai dificil pentru Washington să își îndeplinească cu succes simultan toate obiectivele strategice în Indo-Pacific, Europa și Orientul Mijlociu. Fenomenul de overstretching este tot mai vizibil. Americanii au investit bani, armamente și diplomație în țări precum Taiwan, Israel și Ucraina, care acum sunt constant amenințate nu doar cu pierderea unor teritorii ci direct cu anihilarea ca state, cu abolirea suveranității și pierderea independenței. Dacă ar sta deoparte și ar permite ca una dintre aceste țări să fie atacată și învinsă, Washington-ul s-ar decredibiliza grav în plan extern și intern. După episodul Afganistan 2021, nu își mai poate permite așa ceva.
Pacea e un bun colectiv extrem de valoros. E poate cel mai important. Ea necesită mai multe condiții cumulative și este definită de cei mai mulți mai ales negativ, ca lipsă a războiului. În mod clasic se vorbește de pace pozitivă și negativă. E pace când…nu e război. Dar trebuie să ținem cont că războiul poate să absenteze fie pentru că statele sunt satisfăcute cu statu quo-ul existent și își rezolvă eventualele dispute de orice natură (dar mai ales teritoriale) prin negocieri, ori dezvoltă relații economice intense (de interdependență), fie din cauză că liderii și populațiile se tem de consecințele unui conflict militar cu alte țări, deși au revendicări și nemulțumiri profunde, și ar considera legitim recursul la forță. Frica ajunge așadar să mențină pacea. E suficient? Pe termen scurt da, pe termen lung nu chiar.
„Războinicii” și specularea oportunităților geopolitice
Cei care inițiază un război au grijă să fie îndeplinite anumite condiții interne și externe, care să le fie favorabile lor, nu adversarului. Sunt raționali așadar, în imensa majoritate a cazurilor. Când nu sunt îndeplinite criteriile, aceștia așteaptă, se înarmează cu răbdare, dezvoltă arme noi sau caută noi aliați și parteneri mai puternici. Cu toate că pot declanșa clasicul mecanism de dilemă a securității prin care teama reciprocă și înarmarea conduc la război. De exemplu, faptul că Azerbaidjanul a declanșat abia în toamna anului 2020 războiul decisiv cu forțele separatiste susținute de Armenia, spre a recupera regiunea Nagorno-Karabah, care îi aparținea legal, deși era populată majoritar cu etnici armeni, iar din septembrie 2023 a ocupat teritoriul respectiv, nu se datorează nicidecum resemnării și acceptării situației ci doar necesității de a găsi un context geopolitic favorabil – sprijinul masiv al Turciei, cooperarea militară activă cu Israelul și consimțământul tacit al Rusiei, care nu a mai protejat Armenia, deși ambele sunt membre in CSTO. Pandemia de Covid 19, cu afecte teribile la nivel global, diminuase și ea atenția actorilor internaționali. Iar Moscova a invocat faptul că azerii nu au atacat teritoriul propriu-zis al Armeniei, așa încât clauza de apărare colectivă nu se aplica. De asemenea, profitând de bogăția în petrol și gaze, Azerbaidjanul a cumpărat masiv armamente moderne (drone, rachete) din Israel și Turcia. Ba se pare că și Belarusul i-a furnizat sprijin militar cu ani de zile înainte de ofensiva din 2020. Izolată diplomatic și copleșită în plan militar, Armenia a cedat, pierzând războiul cu vecinul său mai puternic. Acesta din urmă a așteptat răbdător să se alinieze astrele în plan geopolitic între 1994 și 2020, fără să aibă vreo garanție că va convinge Moscova să nu mai sprijine Armenia. Faptul că Rusia a atacat în februarie 2022 Ucraina a făcut ca grosul forțelor sale militare active să fie pe frontul ucrainean, ceea ce a creat un vid de securitate in Caucazul de Nord si de Sud, acolo unde trupele ruse asigurat ordinea și pacea, în mod tradițional. Azerbaidjanul și marele său protector, Turcia, au speculat această realitate. Desigur că diplomații azeri au negociat îndelung, în secret, cu cei ruși o soluție care să nu creeze impresia că Moscova a ieșit în pierdere. E foarte probabil ca Ankara să fi dat o mână e ajutor și pe acest plan.
În ceea ce privește războiul Rusiei contra Ucrainei, pe care unii experți îl numesc războiul lui Putin de reocupare sau recolonizare a unui fost teritoriu imperial rusesc, el reflectă nu doar obsesiile geopolitice și ideologice nebunești ale liderului de la Kremlin, ci și dorința unui larg segment naționalist și conservator din Rusia, de a nu i se permite Ucrainei să iasă din sfera de influență a Moscovei, mai ales să nu reușească să se alăture NATO și UE, Occidentului ca atare. Așadar Putin a fost doar cel care a apăsat pe butonul ce a inițiat războiul. Anterior, diplomația rusă a depus eforturi timp de mai mulți ani, spre a izola Ucraina, a îi controla teritorii și a o obliga să accepte o formă de federalism prin care să fie controlată de Rusia, utilizând masiva minoritate rusă. Faptul că Putin a trecut la un atac masiv în februarie 2022 a arătat că mecanismul de deterrence (descurajare) al Rusiei, bazat pe cunoscutele linii roșii, nu a funcționat. Nici războiul hibrid declanșat după ocuparea Crimeii (2014) de către soldățeii verzi ai Moscovei nu a îngenuncheat Kievul. Rusia nu a putut împiedica Ucraina să își revendice constant teritoriile pierdute (Crimeea mai ales, prima anexată direct de statul rus), nici să continue apropierea de Occident, via NATO și UE (cărora le este candidată la integrare), primind armament, muniții și instructori militari din Vest. Ba chiar și baze ale CIA, dacă e să credem ancheta celor de la New York Times.[i] Zelenski nu a putut fi convins să se supună liniilor roșii rusești, pentru că acesta s-a simțit sprijinit de occidentali (cu SUA în frunte), a urmat cu consecvență interesul național și probabil nu a crezut că Rusia chiar va trece la atac. Constatăm că nici strategia de deterrence a Occidentului față de Rusia nu a funcționat: americanii, francezii, germanii, britanicii l-au avertizat pe Putin că își asumă riscuri uriașe și va suporta un cost imens dacă atacă Ucraina. Nici Putin nu a ținut cont de liniile roșii occidentale, considerând că va reuși să învingă rapid vecinul rebel, și mizând pe slăbiciunea militară a Kievului și pretinsa lipsă de dorință a populației ucrainene de a sprijini efortul de război condus de președintele Zelenski. Știm că s-a înșelat profund, a calculat greșit, sub impulsul emoțiilor și a gândirii de tip wishfull thinking. Probabil că a ignorat informațiile care i-ar fi arătat că Ucraina e pregătită adecvat să reziste și războiul va deveni unul de uzură, îndelungat și foarte costisitor în vieți umane. Asta în cazul în care ministrul apărării, serviciile de intelligence si consilierii, măcar unul, au avut curajul să îi prezinte și jumătatea goală a paharului. Nu știm deocamdată acest lucru. Dictatorilor li se prezintă cel mai adesea de către anturaj „adevărurile” pe care vor să le audă.
Dar deciziile majore de politică externă întotdeauna reflectă aspecte importante ale politicii interne, chiar și când vorbim de o dictatură, un regim autocratic, cum e cazul Rusiei. Putin a riscat, dornic să își consolideze puterea internă, să dea satisfacție segmentului său de susținători (majoritari), dar și mânat probabil de dorința de a rămâne în istorie ca eroul care a reîntregit teritoriul național, corectând actul prin care Hrușciov a donat Ucrainei Crimeea. După ce își asumase rolul de salvator național după dezastrul politico-economic lăsat de președintele Boris Elțîn. A vrut desigur să împingă NATO cât mai departe de teritoriul rusesc, pentru că vede relația Occident-Rusia ca pe un joc de sumă nulă . Faptul că el a afirmat public că nu există o națiune ucraineană ca atare, ci doar o populație de slavi răsăriteni care face parte din marea națiune rusă, fiind deturnată de Occident și folosită drept cal troian contra Rusiei, ne demonstrează că inițierea atacului a avut în mintea sa aspectul unei reparații la scara istoriei, a unei reveniri la normal. Iar încălcarea dreptului internațional a fost o piece of cake. În balanța din mintea liderului, națiune rusă era de departe cea mai importantă.
Al treilea caz de război contemporan, cel al Israelului contra grupărilor Hamas și Hezbollah, trebuie înțeles tot ca un eșec al descurajării. Israelul trebuia să bănuiască faptul că Hamas, gruparea care guverna în Gaza, nu putea accepta situația existentă în octombrie 2023. Cu o populație palestiniană împărțită între două teritorii fără conexiune geografică – Gaza si Cisiordania – pe lângă diaspora refugiaților, având un acces redus la resursele necesare existenței, fără un stat palestinian recunoscut la ONU și acceptat de Israel, cu o situație economică grea și revendicări național-religioase extreme, era destul de probabil să existe frământări și atacuri teroriste. Doar momentul ales și amploarea extraordinară a atacului prin surprindere efectuat de Hamas, a șocat opinia publică israeliană și pe cea mondială. Așadar intenția ostilă a Hamas era bine cunoscută dar se credea că gruparea nu are cum organiza un atac de o asemenea amploare, care să nu fie detectat încă din faza de pregătire. Luând în calcul riposta teribilă pe care urma să o dea unui asemenea atac terorist, Tel Aviv-ul considera că totuși liderii Hamas sunt destul de raționali și nu vor risca într-o asemenea măsură. Deși cu siguranță serviciile de intelligence au avertizat asupra concentrării unor efective de combatanți la graniță, sub pretextul unor exerciții, decidentul (Netanyahu și cercul său de putere) nu a luat în considerare avertismentele, atâtea câte au fost. La fel ca și în 1973, Israelul a fost surprins de un atac masiv, venit din exterior. Se împlineau 50 de ani de la războiul de Yom Kippur iar Hamas a valorificat simbolismul momentului. Evident, ca și în cazul Hezbollah, gruparea radicală e susținută de Iran cu armament, consilieri și alte resurse, iar Turcia îi oferă sprijin politico-diplomatic, spre a se opune Israelului. Ceea ce trebuie spus e că liderii Hamas (și probabil ai Iranului, pentru că e greu de crezut să nu fi fost informați decidenții iranieni despre planul Hamas) au fost raționali totuși. Atacul lor, deși a dus la moartea a peste 30.000 de palestinieni și distrugerea colosală a Gazei, a permis izolarea internațională a Israelului, anularea șanselor de a avea un acord politic între Arabia Saudită și Israel (dorit de SUA mai ales), a pus Iranul în poziția de purtător de steag al campaniei anti-israeliene. De asemenea constatăm asumarea de către Sudul global a unei atitudini ostile Israelului. În plus, Rusia și China și-au manifestat sprijinul pentru Hamas, în ciuda relațiilor destul de bune pe care le au cu Israelul. Sacrificându-și proprii civili și infrastructurile, Hamas a pus Israelul în postura de a se apăra folosind un nivel de violență extremă. Desigur, dacă în final Hamas va fi eradicat, așa cum sper, atunci acțiunea din octombrie 2023 va fi considerată irațională de istorici. Momentan lucrurile nu merg cu certitudine în această direcție.
Declinul organizațiilor internaționale
Știm că un rol important în menținerea păcii și evitarea recursului la forță în relațiile inter-statale îl au organizațiile internaționale. Apărute în secolul al-XIX-lea și ulterior dezvoltându-se mai ales după primul Război Mondial, aceste entități au rolul de a permite statelor să discute, să coopereze pe baze permanente, să își identifice interesele comune, limitând agresivitatea inerentă uneori interpretării trecutului istoric și anarhiei sistemice. Dacă Liga Națiunilor a eșuat în a menține pacea la nivel global, ONU părea că performează mai bine, cu toate că al său Consiliu de Securitate, organul decizional suprem în caz de conflict militar, a fost blocat în cea mai mare parte a epocii Războiului Rece. După finalul acestuia, în anii 90 se părea că ONU își recapătă rolul de pacificator iar multilateralismul dădea semne de resuscitare. Din păcate, ceea ce vedem în ultimii ani, ca un corolar la revenirea politicii de putere în prim plan, este declinul accelerat al multilateralismului și căderea în irelevanță a multor organizații regionale și internaționale. Faptul că Rusia, Ucraina, Iran, Israel, China sunt membre ale ONU nu asigură nicidecum menținerea păcii, iar exemplele date mai înainte sunt clare. Nu existența ONU și a normelor cuprinse în Carta ONU (unele de tip jus cogens, norme imperative[ii]) împiedică Iranul să atace Israelul ca răspuns la uciderea liderului Hamas, Ismail Haniyeh pe teritoriul său. Deși nu sunt state vecine și nu au clasicele dispute între vecini. Miza e una geopolitică și ideologică deopotrivă. Iranul pozează în marele adversar islamic al statului evreiesc, rol asumat în trecut de Egipt și Iraq. O confruntare cu recurs la arme nucleare (Israelul știm că posedă așa ceva) ar fi catastrofală pentru toți combatanții implicați, chiar dacă Iranul ar ieși cel mai „șifonat”.
Nici China nu cred că va fi descurajată în acest fel să încerce vreodată să se unifice cu Taiwanul, folosind forța dacă altfel nu va fi posibil. Descurajarea și calculele raționale vor determina dacă un stat sau o coaliție de state recurge la violență spre a își îndeplini obiective naționale. Organizațiile și alte forumuri de cooperare inter-statală desigur că pot pune presiune pe state să nu aleagă calea războiului, dar decizia aparține în final unor lideri care se pot raporta la propria națiune și la interesele acesteia într-un mod extrem de emoțional, colorat cu mituri politice și chiar religioase, capabile să le diminueze gradul de raționalitate intrinsecă. De exemplu ayatolahul Khameney trăiește în umbra așteptărilor revoluției islamice (șiite), Xi Jinping e obsedat de măreția națiunii chineze pe care e convins că o restaurează, iar Putin se vede pe sine ca salvatorul indispensabil al marii națiuni ruse, pusă cu spatele la zid de un Occident viclean și malefic. Violența li s-ar părea legitimă în anumite situații, în numele apărării interesului național sau religios. Teama prin descurajare e cea mai bună frână în calea manifestării agresivității. Desigur, în mod ideal, ar trebui ca statele să fie conduse de inși care chiar nu doresc să recurgă la violență militară și își rezervă această acțiune doar în cazuri extreme, pur defensive. Însă ajungem iar la problemele percepției și psihologiei, care influențează decisiv ceea ce numim auto-apărare.
Marile decizii strategice nu se iau azi în ONU, OSCE, OMC sau FMI, ci prin negocieri restrânse, îndelungate, dure, cel mai adesea confidențiale, între marile puteri. Organizațiile pot doar să confirme ulterior (sau nu) aceste decizii.
Este pace acum? Da si nu. La nivel global există în general o pace cu elemente de război hibrid evidente. Și cu războaie în diverse regiuni, unele extrem de sângeroase (Ucraina de exemplu). Aduce cumva cu cea din epoca Războiului Rece dar sunt si diferențe, nu le voi dezvolta acum. Riscă să ajungă o…pace fierbinte, clocotitoare, și să explodeze în final. Desigur, ne bucurăm când pacea domnește la nivel global, ne dorim să trăim astfel, noi și urmașii noștri, contează mai puțin dacă e o pace negativă, bazată pe teama potențialilor agresori de efectele acțiunilor lor, sau e una pozitivă, în care liderii statali și populațiile socializează normele pacifiste și doresc respectarea dreptului internațional. Faptul că în prezent observăm tensiuni geopolitice atât de mari în cadrul triunghiului SUA-Rusia-China iar Sudul Global tinde să se opună în plan ideologic liberalismului democratic occidental și ar accepta tacit modificarea prin forță a granițelor Ucrainei (și implicit și a altor țări), totul dublat de o cursă a înarmărilor spectaculoasă, ne duce cu gândul la fragilitatea păcii și dificultatea imensă de a resuscita multilateralismul instituțional. – citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
