Israelul marchează o premieră în îndelungata istorie a conflictelor din Orientul Mijlociu, aplicând o “descurajare hibridă”, adică o combinaţie de tehnologie sofisticată şi operaţiuni de intelligence. Rezultatul este imprevizibil. Iranul însă nu poate acţiona în același mod, ci doar prin folosirea forţei militrare brute – iar acest lucru îl pune într-o situaţie dezavantajoasă din start în faţa Israelului, scrie în Contributors.ro Radu Carp, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Atacul de marți al Iranului asupra Israelului marchează categoric o escaladare a războiului din Orientul Mijlociu. Nu mai putem vorbi despre “războiul din Gaza”, nici de reacţia Israelului împotriva atacurilor Hezbollah şi nici de măsuri de retaliere reciproce între Iran şi Israel. Intensitatea atacului Iranului a fost mult mai mare decât cea a atacului din 13 aprilie. Mai mult ca sigur, răspunsul Israelului va fi mai intens, având în vedere cerinţa de a fi proporţional.
Hezbollah încălca rezoluțiile ONU, dar nu a fost sancționată până acum
Incapacitatea ONU de a ajunge la un consens în privinţa identificării agresorului şi a victimei face ca reacţii prompte precum cea din 1991 împotriva invadării Kuweitului de către Irakul lui Saddam Hussein să fie, din păcate, doar istorie. Cu greu s-a obţinut în 2006 adoptarea unei Rezoluţii a ONU, 706, referitoare la retragerea forţelor sale în interiorul Libanului până la râul Litani, aflat la 29 de kilometri de frontieră. Încălcarea acestei rezoluţii unilateral de către Hezbollah (în paralel cu respectarea de către Israel integral a respectivei rezoluţii) nu a fost în niciun fel sancţionată.
Între timp, Hezbollah a construit o structură complexă de tuneluri în scop militar, a deplasat muniţii în apropierea graniţei și a atacat masiv Israelul de pe aceste poziţii.
Comunitatea internaţională s-a rezumat să condamne aceste acte, fără să-şi pună problema de a interveni pe teren, din simplul motiv că în spatele Hezbollah se află Iranul – o putere regională considerată imprevizibilă, capabilă de reacţii care ar putea duce la un conflict generalizat în Orientul Mijlociu.
Israelul a decis să se apere singur în faţa agresiunilor Iranului şi ale grupărilor teroriste care se află sub controlul Teheranului. În prezent, Israelul desfăşoară o „operaţiune limitată” de incursiune în sudul Libanului și a anunțat că va răspunde atacurilor Iranului şi va continua demantelarea grupării teroriste Hamas în Gaza, ducând astfel un râzboi pe mai multe fronturi simultan.
Cum va reacționa Israelul?
Datorită mijloacelor neobişnuite folosite împotriva adversarilor săi – operaţiuni încununate de succes la Damasc, Teheran şi Beirut, executate de la distanţă sau cu ajutorul unor resurse locale total necunoscute adversarilor săi, dar şi mai ales datorită preciziei chirurgicale cu care au fost luate aceste măsuri, anihilând definitiv pe cei care au pus la cale atentate împotriva cetăţenilor israelieni nevinovaţi, întrebarea momentului este cum va reacţiona în continuare Israelul, mai ales în confruntarea de lungă durată cu Iranul.
Potrivit declaraţiilor oficialilor israelieni, răspunsul nu va fi precum cel din aprilie – ţintirea precisă a unor obiective secundare ca importanţă –, și proporţional, pe măsura folosirii masive a unor rachete balistice de către Iran.
Pentru a răspunde la întrebarea cum va acţiona Israelul în continuare este nevoie să calificăm exact ce s-a întâmplat până acum şi dacă nu cumva modul de acţiune al Israelului după 7 octombrie marchează un moment de cotitură majoră în gândirea strategică.
Israelul a folosit o combinaţie de tehnologie sofisticată şi operaţiuni de intelligence
Operaţiunile la distanţă care au culminat prin folosirea pagerelor şi a aparatelor de tip walkie-talkie împotriva posesorilor lor marchează într-adevăr o schimbare de paradigmă: folosirea combinată a tehnologiei şi a operaţiunilor de intelligence la distanţă, cu scopul unei descurajări strategice a adversarului.
Armata israeliană (IDF) nu a fost prezentă în Liban, pe teren, nici în momentul exploziei pagerelor, nici în momentul în care a fost executată lovitura de graţie împotriva liderului Hezbollah, Nasrallah, după cum nu a fost prezent nici la Teheran cu ocazia eliminării lui Ismail Haniyeh, nici la Damasc atunci când terorişti iranieni au fost eliminaţi în clădirea amabasadei statului ai cărui cetăţeni erau.
Până la momentul 7 octombrie, Israelul folosea intelligence pentru a anihila adversari ai săi în afara teritoriului său naţional – vezi cazul Eichmann şi capturarea sa în Argentina, precum şi cele care au urmat, sistematic. În aceste operaţiuni, tehnologia nu juca niciun rol, fiind folosită pe teritoriul său naţional cu acelaşi scop – tancul Merkava, sistemul Iron Dome, rachetele Trophy. După 7 octombrie, Israelul a realizat că folosirea celor două tehnici, combinate, îi poate aduce avantaje în lupta împotriva celor care îi neagă existenţa. Israelul a înţeles, încă de la începutul existenţei sale ca stat, că, datorită poziţiei sale geografice, doar descurajarea continuă, la mare intensitate, poate ţine la distanţă aceşti adversari.
Descurajarea ar fi putut să îmbrace mai multe modalităţi. Cea mai la îndemână ar fi fost cea existentă deja în regiune la momentul 1948: delimitări teritoriale arbitrare, în baza aplicării forţei militare sau a unor intervenţii politice externe, care nu fac altceva decât să suspende vechi rivalităţi tribale şi să crească riscul apariţiei unor formaţiuni trans-statale care să revendice teritorii din mai multe state deja existente – vezi Statul Islamic care a revendicat iniţial teritorii din Siria şi Irak, argumentând că delimitarea teritorială a fost artificială şi impusă de marile puteri coloniale precum Marea Britanie sau Franţa.
De ce nu a mai funcționat doctrina superiorităţii militare a Israelului
Israelul putea acţiona de la bun început în acest mod agresiv pentru a obţine descurajarea în faţa veciniilor săi, dar nu a făcut-o. O a doua modalitate de descurajare pe care Israelul ar fi putut să o aibă în vedere este cea din timpul Războiului Rece: SUA şi URSS au practicat descurajarea reciprocă prin întărirea componentei nucleare, având la baza relaţiilor bilaterale doctrina “distrugerii reciproce”.
Israelul nu putea recurge la acest fel de descurajare, pus în faţa unor state inamice cu interese foarte diferite. Modalitatea de descurajare aleasă de Israel a fost crearea unei puteri militare atât de impresionante încât adversarii săi să fie convinşi definitiv că folosirea forţei militare împotriva sa ar putea să le fie fatală.
Acest tip de descurajare nu mai funcţionează. A funcţionat până când Iranul şi-a schimbat strategia şi a continuat să acţioneze împotriva Israelului, dar nu doar direct, ci şi prin intermediul unor proxy – Hezbollah, Hamas, rebelii Houthi. Această modalitate de a acţiona a făcut ca descurajarea tipică Israelului să nu mai funcţioneze aşa cum fusese gândită îniţial.
Menţinerea doctrinei superiorităţii militare împotriva adversarilor statali şi abia în subsidiar împotriva celor non – statali a făcut ca Israelul să nu poată împiedica eficient acumularea de putere militară în Gaza sau în Liban. Operaţiunile împotriva Hamas sau Hezbollah au fost întotdeauna limitate, ca răspuns la agresiuni asupra cetăţenilor israelieni sau asupra teritoriului israelian şi nu au fost văzute ca fâcând parte dintr-un efort integrat de descurajare a Iranului.
Israelul a început aplicarea descurajării totale, noua sa doctrină militară
Cum poţi descuraja o mare putere regională precum Iranul, simultan cu descurajarea organizaţiilor teroriste de sub controlul acestui stat, situate la sud, sud-est şi nord de centrul puterii politice şi militare a Israelului?
Pentru a răspunde la această întrebare, vitală pentru însăşi existenţa sa, Israelul a început să combine, aşa cum arătam, tehnologia înaltă cu activităţi de intelligence, în subsidiar acţiunilor militare propriu-zise. Momentul 7 octombrie a pus capăt definitiv doctrinei de descurajare a Israelului bazată pe acumularea de putere în domeniul militar mai mare decât a statelor din regiune.
Hamas a dovedit că un război în sens clasic, şi nu hibrid, se poate purta împotriva Israelului de pe teritoriul Israelului, ceea ce a marcat o premieră şi a determinat apariţia reflecţiei în jurul schimbării stratregiei descurajării. Cum se putea însă merge mai departe, ţinând cont că Israelul este o democraţie care nu poate folosi forţa militară în exces, fiind supus regulilor dreptului internaţional umanitar – spre deosebire de adversarii săi non-statali, liberi complet în acţiune – limitare care poate aduce după sine judecarea unor crime de război de câtre Curtea Penală Internaţională? Luptătorii Hamas sau Hezbollah nu sunt supuşi unor constrângeri similare, dimpotrivă, folosirea forţei brute este legitimată, încurajată, dată drept exemplu.
Singura modalitate pentru a duce descurajarea la un nivel superior a fost amestecul tuturor elementelor care pot ţine la distanţă orice adversar – informaţii, tehnologie, putere militară, toate la un loc. Afirmarea doar a superiorităţii militare a dus la un război de uzură în Gaza, exact contrar scopului politic de eliminare totală a Hamas. Începând cu vara acestui an, Israelul a început aplicarea descurajării totale, ducând conflictele din Orientul Mijlociu la un nivel superior pe care adversarii săi nu îl pot atinge deocamdată.
Cum s-a schimbat obiectivul Israelului
Scopul folosirii acestui tip de descurajare nu este eliminarea adversarului – Hezbollah este un duşman mult prea puternic chiar şi pentru IDF – ci crearea unei stări de panică, de incertitudine, de suspiciune generalizată, o stare în care adversarul nu mai poate lua decizii coerente.
Până în prezent, acest tip de descurajare a funcţionat, dar este prematur a trage concluziile. Obiectivul Israelului în afirmarea unor scopuri strategice nu mai este contrapunerea unei puteri mai mari puterii altor state din regiune, ci identificarea şi anihilarea unor lideri adverşi, dacă se poate de la distanţă. Este ceea ce Maurizio Molinari denumea în La Repubblica “descurajare high-tech”. Probabil că de fapt conflictele viitorului vor arăta în acest mod: descurajarea va funcţiona de la distanţă, prin folosirea combinată a tehnologiei, a intelligence şi a existenţei unei forţe militare superioare.
La acest tip de descurajare, Israelul adaugă şi ajutorul aliaţilor săi atunci când Iranul este statul agresor – SUA au acţionat deopotrivă în aprilie şi în octombrie în sprijinul Israelului.
Prin urmare, Israelul poate ieşi învingător din confruntarea cu actorii non-statali prin folosirea unei descurajări de tip nou, bazată pe unificarea mai multor elemente care în trecut acţionau izolat, iar împotriva adversarilor statali la acest tip de descurajare se adaugă sprijinul unor aliaţi externi.
Orientul Mijlociu a fost multă vreme regiunea în care s-au experimentat metode de ofensivă şi de defensivă, integrate unei gândiri strategice. Israelul marchează o premieră în această îndelungată istorie, aplicând ceea ce se poate numi “descurajare hibridă”.
