Pe cale să devină cel mai mare partid din Franța, Adunarea Națională (Rassemblement National – RN) a fost inițial doar o mică formațiune de extremă dreapta, fondată în urmă cu mai bine de 50 de ani, care s-a impus pe scena politică prin scandaluri, înainte de a se angaja într-o strategie „de-demonizare”, scrie Agenția France Presse – AFP. Duminică, în al doilea tur al alegerilor parlamentare, RN va deveni probabil cel mai mare partid din Franța, chiar dacă nu va câștiga o majoritate absolută.
Într-o zi de octombrie din 1972, câteva zeci de persoane s-au adunat în jurul lui Jean-Marie Le Pen, fost deputat al unui mic partid populist și corporatist din perioada postbelică. Printre cei prezenți se aflau un fost combatant al Waffen-SS francez, Pierre Bousquet, și Roger Holeindre, un susținător convins al Algeriei franceze.
Pe banner se putea citi „Front national pour l’unité française” (Frontul național pentru unitatea franceză), rezumat în primele două cuvinte.
Logo-ul era o flacără tricoloră, la fel ca cea a Mișcării Sociale Italiene (MSI), cel mai puternic partid neofascist din Europa. Scopul era de a crea o vitrină pentru toate extremele drepte din Franța, care fuseseră pe cât de împrăștiate, pe atât de marginalizate după al Doilea Război Mondial și colaborarea lor cu naziștii.
La alegerile prezidențiale din 1974, Jean-Marie Le Pen a intrat pentru prima dată în arena politică, dar s-a lovit de dezamăgirea unui slab scor – 0,75%.
Frontul Național a lâncezit apoi timp de mai mulți ani. Liderul său nu a reușit să se prezinte la alegerile prezidențiale din 1981.
„Le Pen, poporul”
Doi ani mai târziu, în cadrul alegerilor municipale dintr-un orășel din centrul Franței, Dreux, a avut loc actul electoral fondator al Frontului Național.
Formațiunea de extremă dreapta a obținut 16,72% din voturile exprimate, un cutremur ale cărui replici au aruncat imediat dreapta într-o situație jenantă din care nu și-a mai revenit cu adevărat patruzeci de ani mai târziu, scrie AFP.
Opinia publică a fost zguduită de această poveste. La fel a fost și François Mitterrand. Președintele socialist și-a dat seama că FN poate fractura dreapta și a decis să îi acorde o largă atenție la televiziunea publică.
În iunie 1984, lista Frontului Național condusă de Jean-Marie Le Pen a obținut 2,2 milioane de voturi la alegerile europene, adică aproape 11% din voturile exprimate, cu mesaje precum „Franța pentru francezi”, „Un milion de șomeri este un milion de imigranți în plus” și, în curând, „Le Pen, poporul”.
Acest lucru s-a datorat faptului că Frontul Național a regândit funcționarea extremei drepte și strategia sa de cucerire a alegătorilor. În timp ce a primit în rândurile sale catolici fundamentaliști, monarhiști, nostalgici după regimul de la Vichy și chiar neonaziști, partidul și-a înăsprit discursul aproape exclusiv împotriva migranților.
Partidul nu a mai făcut apel doar la o parte marginală a burgheziei conservatoare, ci la mase, în special la clasele muncitoare, într-o logică deliberat populistă, scrie AFP.
Introducerea reprezentării proporționale pentru alegerile parlamentare din 1986 – o încercare care nu a fost continuată – a fost prima consacrare a partidului, cu sosirea a 35 de deputați care au militat împotriva avortului și au cerut reinstaurarea pedepsei cu moartea.
„Eram avangarda, cu sabia în mână, împotriva ‘Establishment-ului’”, și-a amintit unul dintre acești deputați, Bruno Gollnisch, într-o referire la „sistemul” combătut neobosit de „lepeniști”.
„Un detaliu al istoriei”
În anul următor, Jean-Marie Le Pen a adus Frontului Național ceea ce avea să devină marca sa: gustul pentru scandal. Referindu-se la Holocaust ca la „un detaliu al istoriei”, președintele mișcării s-a înscris în tradiția antisemită a extremei drepte franceze.
Episodul a provocat o condamnare unanimă, inclusiv o condamnare a lui Jean-Marie Le Pen pentru negarea unei crime împotriva umanității, și i-a convins pe ultimii recalcitranți din dreapta să se ralieze noii doctrine a liderului lor, Jacques Chirac: „Nicio alianță cu extrema dreaptă”.
Dar reflectoarele aprinse asupra FN au atras din ce în ce mai multe mulțimi seduse de discursurile sale xenofobe, condamnate de mai multe ori de justiție, scrie AFP. „Nimeni nu este interesat de un Front (Național) drăguț”, rezuma Le Pen, adăugând: „înainte de «detaliu», 2,2 milioane de alegători; după aceea, 4,4 milioane”.
Alegerile prezidențiale din 1988 (14,39%) și 1995 (15,00%) au confirmat statutul de piroman al lui Le Pen în spectrul politic, cu o serie de scandaluri, cum ar fi teoretizarea „inegalității raselor” și relativizarea ocupației germane a Franței drept „nu deosebit de inumană”, observă AFP.
Alegerile municipale din 1995 au adus Frontului Național o victorie neașteptată. Dar echipele care s-au instalat la Toulon, Vitrolles și Marignane (în sud-estul Franței) s-au împiedicat repede de scandaluri, demonstrând o formă de amatorism sau chiar incompetență care a întors partidul la funcția sa pur protestatară.
Acești nori anunțau o furtună devastatoare: încercarea numărului doi, Bruno Mégret, de a prelua conducerea partidului. Un puci, a denunțat Le Pen, care a păstrat cheile casei, dar a golit-o de trei sferturi din cadrele sale.
Violența revoltei – care a mers până la a diviza însăși familia Le Pen – a dezvăluit, mai mult decât o ceartă între politicieni, o divergență de strategie.
Mégret voia să câștige puterea alăturându-se dreptei, după modelul înțelegerilor făcute pe ascuns în timpul alegerilor regionale din 1998. Le Pen intenționa să își păstreze cu gelozie titlul de „diavol al Republicii”.
În 2002, un cutremur a zguduit peisajul politic francez atunci când Jean-Marie Le Pen a obținut 16,8% din voturi și s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Triumful a avut și reversul său: timp de două săptămâni, milioane de oameni au mărșăluit împotriva rasismului și a întrupării sale politice.
Mai presus de toate, Jean-Marie Le Pen a facilitat realegerea dușmanului său declarat Jacques Chirac, în vreme ce el a obținut doar 17,79% din voturi în turul al doilea.
O nouă strategie
Cinci ani mai târziu, un Le Pen îmbătrânit a fost deposedat de o parte din electoratul său de către reprezentantul dreptei, Nicolas Sarkozy, în cadrul alegerilor prezidențiale, unde a obținut doar 10,44% din voturi în primul tur.
Frontul Național era deja în căutarea unui alty suflu, pe care îl va găsi în Marine Le Pen, fiica fondatorului. O schimbare de linie? Nu pe fond: „Îmi asum întreaga istorie a partidului meu” și „îmi asum totul”, avertiza ea în ziua accederii sale la președinția partidului, în 2011.
Dar în ceea ce privește forma, strategia poate fi rezumată într-un singur cuvânt: „de-demonizare”.
Această strategie a presupus excluderea oamenilor, inclusiv, în 2015, a lui Jean-Marie Le Pen, pentru declarațiile sale antisemite.
Alegere după alegere, Marine Le Pen și adepții săi au încercat să liniștească toate categoriile de populație care i-au fost ostile în trecut: comunitatea evreiască, managerii, suburbiile, tinerii, pensionarii, femeile.
Sarcina uriașă a implicat o schimbare de nume: în 2018, partidul a fost redenumit „Rassemblement National – Adunarea Națională”.
RN a făcut progrese, dar a rămas fragil, în primul rând din punct de vedere financiar, cu riscul unor aranjamente financiare riscante sancționate de justiție – la care s-a afăugat un împrumut, acum rambursat, contractat în 2014 la o bancă ceho-rusă, a cărei datorie a fost cumpărată succesiv de companii rusești, ceea ce a ridicat suspiciuni de legături strânse cu Kremlinul.
Partidul s-a confruntat apoi cu concurența „identitarilor”. Acești militanți, care promovează „identitatea albă” și „unitatea culturală în Europa” au crezut că pot face mai mult.
În 2022, ei l-au văzut pe publicistul Eric Zemmour ca pe un salvator. Dar popularitatea sa a scăzut vertiginos înainte de scrutinul prezidențial. Încă o dată, Marine Le Pen s-a calificat în turul al doilea împotriva lui Emmanuel Macron, pe care l-a pierdut cu 41,5% din voturi.
Câteva săptămâni mai târziu, 89 dintre candidații ei au fost aleși deputați, o consolidare fără precedent a partidului.
Noua imagine a partidului, protejatul lui Le Pen, Jordan Bardella, născut în 1995, s-a alăturat partidului în 2023 ca parte a unui „duo complementar” cu șefa sa.
Cu formula sa cizelată și părul impecabil, tânărul se adresează atât tinerilor – 1,2 milioane de urmăritori pe TikTok – cât și părinților lor – 100.000 de membri revendicați și aproape 11 milioane de voturi în primul tur al alegerilor legislative.
Duminică, ei speră să obțină o majoritate în Parlament, iar în viitorul apropiat, președinția.
