Aveam 16 ani când m-am îndrăgostit prima oară. Era vara lui 2002 și plecasem la Costinești cu un grup de prieteni. Privind retrospectiv, părinții mei trebuie să fi fost inconștienți. Mi se pare incalificabil să-ți lași fiica minoră liberă, la mare, în compania unor tineri pe care nu-i cunoști, despre care nu știi nimic. La acea vreme, bineînțeles, judecam altfel situația. Mă bucuram de libertate și de distracția care se întrezărea la orizontul faimos al epavei.
Eram deja cazați de câteva zile, când Andrei, unul dintre băieții din gașcă, de care eram mai apropiată, ne-a informat că vine și Marius, un prieten de-al lui, și că trebuie să meargă cineva cu el să-l preia de unde oprește microbuzul. M-am oferit. Știam deja despre care Marius era vorba, îl cunoșteam un pic din auzite, de prin poveștile care se vehiculau în gașcă. Mă așteptam la un individ arogant, enervant și ignorant. Și așa a și fost.
De cum s-a dat jos din mașină, a venit glonț la mine și mi-a întins cordial mâna, cu care a strâns-o ferm pe a mea în timp ce-i oglindeam gestul. M-a debusolat un pic prezența lui, nefiind obișnuită cu oameni atât de direcți, mai ales că Marius avea o hotărâre în privire cum nici nu am mai întâlnit la altcineva de atunci. M-a privit fix și a zâmbit. M-am uitat și eu mai bine la el. Purta Adidas Superstar, pantaloni scurți și un tricou No Fear; m-a frapat că nu avea niciun fel de bagaj. Venise la mare cu niște bani într-un buzunar și cu telefonul în celălalt. Atât. Așa că nu m-a surprins când a anunțat solemn că trebuie să facă niște cumpărături, însă m-a dezorientat (iar) că m-a luat de-o aripă și m-a târât după el pe la toate tarabele cu șlapi, costume de baie și loțiuni solare din stațiune. Devenisem bagajul viu al acestui turist minimalist care călătorea light.
Pe tot parcursul sejurului m-am simțit ca un animal de companie. Hai cu mine să sar pe trambulină, hai să ne dăm cu banana, hai că am poftă de gofre. Nu-mi dădeam seama dacă nevoia mea de atenție își găsise locțiitor în nevoia lui de a o atribui, cert e că, în ciuda faptului că toate conversațiile noastre se purtau în contradictoriu, începusem să-l simpatizez. Îmi exprimam dezacordul față de muzica facilă, el căuta să-mi dezamorseze pornirile, fiind un mare partizan al muzicii pop cu versuri asortate înghețatei pe băț. Militam pentru adoptarea regulilor de bună conduită, insista că așa-zisele „bune maniere” sunt apanajul unei generații perimate.
La plecare, am aflat că simpatia era reciprocă. Ne-am luat rămas-bun ca doi vechi prieteni, m-a strâns puternic în brațe și mi-a zis: Ești un monstru. Dacă tu, la vârsta ta, gândești așa – anacronic, cum ar veni –, mi-e teamă de cum vei fi mai încolo. Erau cinci ani diferență între noi.
Am păstrat legătura, corespondând ocazional, însă el era din ce în ce mai ocupat la job și nu părea interesat de nimic ce nu avea legătură cu meseria lui, așa că eu căutam să-i atrag atenția prin mici crâmpeie din domeniu și funcționa de fiecare dată. Dar imediat ce nu mai era vorba despre ceva din aria lui profesională, mă ignora, și eu sufeream ca un câine abandonat în ploaie. Mă atașasem emoțional de el. A fost o perioadă dificilă, că deh, nimic nu e mai tragic ca o limerență suferită în adolescență. Și-așa ești vai de tine, nu știi încotro s-o apuci, asta-ți mai lipsește, o îndrăgosteală fără speranță, trăită la sute de kilometri distanță de subiectul fascinației tale.
Eu locuiam în Iași, el – în București, unde am ajuns la un moment dat în vizită la prietenul nostru comun, Andrei. Ce nu știam eu era că ei împărțeau o chirie (Andrei stătea singur într-o garsonieră ultima dată când îl vizitasem). Și iată-mă-ntr-o seară de mai în sufrageria lor, cu buclele lui Marius la mine-n poală, lăcrimând la unison când la TV un tată își oferea, la propriu, inima fiului care avea nevoie urgent de un transplant, pentru că nu exista niciun donator viabil.
You heard me, take my heart, zicea John Q în film, și eu eram în al nouălea cer, plimbându-mi degetele prin părul des al obiectului afecțiunii mele. Tot ignore-ul cu care mă tratase cât timp nu ne văzuserăm se disipa ca o ceață grea fugărită de primele raze ale dimineții. Văzându-l cum plânge la film, m-am gândit că trebuie să aibă și el sentimente, sigur e un om bun, simțeam cum mă scurg și eu odată cu lacrimile lui și aveam senzația unei topiri într-un ocean de emoții. Dispăruse televizorul, canapeaua, iar tot ce era viu în încăpere se contopea într-un vis recurent cu el, pe care-l tot avusesem în lunile premergătoare, ca și cum premoniția căpăta subit formă și-și găsea corespondent în real.
Însă, la finalul visului, eu eram abandonată într-o cameră întunecată, cu oceanul prefăcut într-o baltă însângerată, și el privea absent la televizor, în același loc în care suspinaserăm împreună privindu-l pe Denzel jucând rolul vieții. Deși o realitate de grad secund, iluzia e inalterabilă asemenea unei imagini fixate pe hârtie fotografică.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.
Articol scris de Floriana Genes
Parteneriat media
