Fouad Choukr s-a dus, Ismaël Haniyeh s-a dus, nu-i nimic, Hezbollah merge înainte, Hamas la fel. Înainte… spre unde? Înainte… încotro? Asta nu pricepeam eu, cu mintea mea de european. Că te bați, înțeleg, sau cel puțin încerc; dar că te bați ca să ce? – asta nu reușeam deloc să deslușesc. Toate ipotezele pe care le făceam îmi dădeau cu virgulă. La un moment dat, mi-am amintit de un pasaj din romanul „Les Seigneurs de la guerre” al lui Gérard Klein, pe care-l tot citeam când eram mic (mamă-mamă ce-mi plăcea, măcar că era de stânga!): „De multe ori ne-am întrebat de ce ne băteam, dar nu ne-am întrebat niciodată de ce purtam un război”.
Da’ chiar: de ce este purtat acest război, cel mai complex dintre războaiele care au loc acum pe planetă? Eu personal n-am un răspuns, dar am o vecină. Fetițele noastre sunt de aceeași vârstă, doamna și cu mine ne uităm la ele de pe băncuță, mai povestim. Ea este de origine tunisiană, musulmancă foarte moderată, perfect integrată în Belgia, iar uneori mai poartă straie tradiționale, la intervale pe care eu nu le înțeleg (o fi ceva legat de calendarul islamic – și asta se poate). Din vorbă-n vorbă, am ajuns (cu mare prudență, din partea mea) și la subiectul acestui război fără sfârșit. Mi-am exprimat nedumerirea; nu în legătură cu etapele istorice ale desfășurării războiului (început în 1948, dacă nu mă înșel), ci în legătură cu scopul lui, cu finalitatea efortului de război depus de o mare parte din Umma.
Doamna mi-a dat răspunsul previzibil: „Să plece ocupanții de unde-au venit și gata. Doar s-a mai văzut”. Am crezut că se referea la cruciade și la statele creștine din secolele 12 și 13, dar nu: doamna se referea la Algeria. Bref: ocupația franceză a Algeriei a durat între 1830 și 1962, iar retragerea francezilor a avut loc în urma unei campanii de teroare care a durat opt ani. În opinia doamnei, acesta era exemplul („precedentul”) care dă sens actualului război. Foarte simplist spus: dacă îi terorizăm suficient, ei se vor sătura și vor pleca. Dacă nu, nu. Deci, dacă n-au plecat până acum, înseamnă că nu i-am terorizat suficient. Continuez!
Mie, ca să zic așa, mi-a luat maul*. Nu mă gândisem. M-am dus acasă și-am cugetat, apoi m-am interesat de Algeria, țară despre care nu știam mai nimic, doar că acolo se duc în concedii belgienii cam săraci (cei isteți se duc în Maroc, iar middle-class-ul în Portugalia și Spania. Mă refer, desigur, la belgienii care își petrec concediul abroad, și care sunt, procentual, mai puțini decât s-ar putea bănui. Popor strâns la pungă, ăștia sunt belgienii!). Iată ce-am aflat: că Algeria este cea mai mare țară din Africa; că sistemul lor de organizare socială și economică este asemănător cu cel rusesc (exportă doar gaz și petrol, iar militarizarea vieții „civile” – ce glumă! – este foarte mare, aproape totală); că algerienii sunt disprețuiți, dintre vecinii lor, de marocani și tunisieni, dar admirați de libieni (pentru că Algeria nu s-a prăbușit în anarhie, ca Libia); că dinarul lor e neconvertibil pe piața liberă și-i lovit rău de inflație (cu euro ești rege în Algeria, adică – cel puțin așa înțeleg eu).
Dar din bezna memoriei s-a ridicat altă amintire. Un foarte bun prieten din România a făcut grădinița la Oran, în a doua parte a anilor ’70, apoi și școala primară, la începutul anilor ’80. În afară de franceza perfect fluentă pe care o vorbește și-n ziua de azi (și pentru care, de pizmă, îmi vine să-l strâng de gât), a rămas cu nostalgia Raiului. Care rai? Algeria. Din punctul lui de vedere, cea mai frumoasă perioadă a vieții și-a petrecut-o acolo, în țara pe care tocmai am mânjit-o eu cu lături; pentru el, nimic din ce-a urmat, în lunga lui viață, nu se poate compara cu fericirea „anilor algerieni”. S-a întors cu părinții în România lui Nea Nicu și-a murit sufletește. Eu îl întreb: „De ce nu-ți faci concediile în Algeria, că doar ai bani cu asupra de măsură?”. El: „Prefer să nu. Algeria mea să rămână cum o știu eu”.
Ce vreau să spun cu toate astea? Că nici Hezbollah, nici Hamas nu par să vadă dincolo de scopul acestui război. OK, îl câștigă, „ocupanții” părăsesc Marea Palestină, și apoi? „Lasă că mai vedem noi dup-aia”? Păi mersi, așa au zis și algerienii: „Mai întâi să scăpăm de francezi și dup-aia vedem noi ce facem”. Uite că se vede acum ce-au fost în stare să facă: o țară-lagăr. Sigur, pentru cine ajungea acolo, venind din lagărul lui Nea Nicu, Algeria era Lumina; dar acum?
Și România a fost colonie sovietică, așa cum Algeria a fost colonie franceză. Dar iată diferența: în timp ce România a mers (împleticit, da, foarte mocăit, da!) spre mai bine, depășindu-și cu mult fosta metropolă (în termeni de prosperitate materială și de libertate socială), Algeria a mers tot înapoi, ca racul din „Doina” lui Eminescu – Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
