După două articole in care analiza bancurile pe care le fac românii despre unguri, istoricul clujean Sorin Mitu revine pe Contributors.ro cu un al treilea articol, de data aceasta despre felul în care îi privesc maghiarii pe români, prin bancurile și glumele pe care le fac.
Deși există bancuri ungurești cu români, ele nu formează o categorie aparte, bine definită, așa cum se întâmplă în cazul bancurilor românești cu unguri, spune istoricul Sorin Mitu. Maghiarii au de pildă categoria „bancurilor cu secui”, care ironizează sau auto-ironizează figura secuiului țanțoș, hâtru și încăpățânat, o specie care seamănă într-o anumită măsură cu bancurile românești despre „ardeleni”. Dar nu ar exista ceva similar referitor la români.
Un exemplu de banc unguresc: Mári néni îl trezește pe János bácsi din somn, tocmai pe când visa el mai bine. – Trebuie să te scoli, omule! – Dar de ce chiar acuma, tocmai când ajungeam la București? zice el necăjit. – Poți să mergi și mâine la București, dacă vrei! îi răspunde soția. – Sigur că da, dar acuma mergeam cu pașaportul!
Am văzut, în două contribuții precedente, că românilor le place să spună bancuri cu unguri. Este adevărat că acestea nu sunt foarte numeroase: un antropolog clujean aprecia că dintr-o sută de bancuri românești poate doar unul singur este „cu unguri”. Pe de altă parte, ele alcătuiesc o categorie distinctă, bine conturată, cu teme repetitive și numeroase versiuni, ceea ce atestă popularitatea acestora, cu precădere în deceniile de după 1990. Iar rulajul lor e probat de faptul că sunt foarte reușite, adică îi amuză pe cei care le ascultă și le spun mai departe, deoarece calitatea unui banc este direct proporțională cu circulația acestuia.
Dar oare maghiarii au și ei bancuri cu români? Și sunt acestea pe măsura celor românești?
Antropologul maghiar Fosztó László, pe care îl aminteam înainte și care a scris un articol despre bancurile românești cu unguri, este de părere că nu prea. Și într-un fel are dreptate. Deși există bancuri ungurești cu români, ele nu formează o categorie aparte, bine definită, așa cum se întâmplă în cazul bancurilor românești cu unguri. Maghiarii au de pildă categoria „bancurilor cu secui”, care ironizează sau auto-ironizează figura secuiului țanțoș, hâtru și încăpățânat, o specie care seamănă într-o anumită măsură cu bancurile românești despre „ardeleni”. Dar nu ar exista ceva similar referitor la români.
Explicația pentru o asemenea situație ține de asimetria care caracterizează interesul românilor față de maghiari, în raport cu cel al maghiarilor față de români. Românii nu sunt pentru maghiari un Celălalt atât de semnificativ, așa cum sunt maghiarii pentru români.
Maghiarii râd în bancurile lor etnice – în afară de ei înșiși – de români, sârbi, slovaci, croați sau ucraineni, de ruși ori de diverși occidentali, iar într-o măsură și mai semnificativă de țiganii sau evreii din proximitatea lor nemijlocită. În comparație cu primele popoare amintite, românii ocupă un loc ceva mai important sub raport cantitativ, proporțional cumva cu ponderea conlocuirii care alătură cele două popoare, ori cu cea a Ardealului în raport cu Ungaria de odinioară. Cu toate acestea, mai ales atunci când sunt văzuți de la Budapesta, românii nu sunt decât un grup străin printre altele. Unui budapestan îi vine mult mai greu să spună la repezeală un banc „mortal” despre români, decât îi este unui bucureștean să-și aducă aminte de ceva similar despre unguri. Situația seamănă întrucâtva cu cea a bancurilor românești despre bulgari, să zicem. Ele există, dată fiind vecinătatea și contactul semnificativ dintre cele două popoare, dar cu toate acestea nu prea putem vorbi despre o categorie distinctă, specifică, de bancuri românești cu bulgari.
Pe de altă parte, după cum ne putem imagina, maghiarii din Transilvania au fost mai tentați decât conaționalii lor de dincolo de Tisa să facă din românii cu care conviețuiau o țintă semnificativă a umorului interetnic. Dar și în cazul lor acest elan a fost domolit uneori de un complex minoritar. Este adevărat că bancurile se spun mai ales în cercuri private, alcătuite, așadar, pentru maghiarii ardeleni, cu precădere din consângenii lor. Cu toate acestea, șansa să superi pe cineva sau să dai un exemplu prost copiilor tăi, care poate merg la o școală mixtă, este mai mare în cazul unui minoritar, în comparație cu situația majoritarilor, care pot să glumească mult mai relaxat în țara lor pe seama unui grup minoritar. Parcă totuși nu-ți vine să spui toată ziua bancuri porcoase despre români dacă ești maghiar și trăiești în România, oricâte rezerve ai avea față de aceștia.
În plus, mai acționează și un coeficient moderator de natură strict numerică. Este cât se poate de normal ca fantezia colectivă a unui milion și câteva sute de mii de maghiari ardeleni să producă mai puține bancuri, în comparație cu cele izvorâte din imaginația unor românași de douăsprezece ori mai numeroși. Nici țiganii sau evreii nu au foarte multe bancuri cu români, dacă le comparăm cu cele generate în sens invers de relațiile noastre bilaterale.
Există totuși doi factori, unul mai vechi și altul mai nou, care contrazic ideea că ungurii nu (prea) au „bancuri cu români”. Aceștia sunt cei care mi-au permis să scriu rândurile de față.
În primul rând, este vorba despre bancurile politice create de maghiarii ardeleni în perioada comunistă. Pentru România, acest interval a reprezentat o „epocă de aur” și în ceea ce privește producția de bancuri. Bancurile politice au constituit una dintre cele mai importante forme de expresie socială, de formulare a nemulțumirilor și chiar de protest coroziv la adresa regimurilor comuniste.
Etnograful maghiar Zsigmond Győző a publicat un volum care reproduce 380 de bancuri și 14 anecdote pe teme politice, culese în mediile maghiare din Transilvania în perioada 1977-1997. Bancurile respective sunt în primul rând despre comunism, România comunistă și Ceaușescu. Unele sunt împrumutate de la maghiarii din Ungaria, în timp ce altele sunt bancuri românești preluate sau adaptate de maghiarii ardeleni. Chiar dacă multe dintre ele nu sunt „bancuri cu români” propriu-zise, aceste piese vehiculează totuși imagini etnice consistente ale românilor, din perspectivă maghiară.
În ultimii ani însă, Internetul este cel care a creat în spațiul virtual de limbă maghiară, practic cu de la sine putere, o secțiune care poartă eticheta „bancuri cu români” (román viccek). Deoarece motoarele de căutare care structurează site-urile cu conținut umoristic au capacitatea să adune toate bancurile de pe net care conțin cuvântul „román”, ele au și făcut lucrul respectiv. În acest fel, publicul maghiar s-a trezit și el cu o categorie distinctă de bancuri despre români, definită ca atare pe site-urile respective, chiar dacă înaintea acestor operațiuni de tematizare automată ea nu era delimitată atât de precis în conștiința maghiarilor, așa cum erau bancurile cu unguri pentru români. Se observă că glumele antologate în acest fel sunt mai eterogene sub raport tematic și calitativ, provin din perioade diferite și uneori sunt chiar mai puțin rulate. Este un exemplu grăitor al modului în care Internetul poate să schimbe, chiar și involuntar, perspectiva utilizatorilor săi.
Bancurile politice
Cam toate bancurile care au fost create de maghiarii ardeleni în perioada comunistă și au vreo legătură cu românii pot fi considerate „bancuri politice”. În primul rând, pentru că statutul și nemulțumirile lor specifice, în calitate de maghiari din România, reprezentau o problemă politică, la fel ca necazurile aduse de regimul comunist în celelalte privințe (și pe care le împărtășeau cu românii), așa cum erau cele legate de nivelul de trai sau de sugrumarea oricărei fărâme de libertate. În al doilea rând, ele erau „politice” pentru că făceau obiectul reprimării din partea autorităților, aspect pe care îl evidențiau chiar unele bancuri. „Manifestările naționalist-șovine” ale maghiarilor erau un lucru cu care Securitatea nu glumea.
Din asemenea motive, deși erau foarte gustate în epocă de publicul maghiar căruia i se adresau, bancurile în discuție sunt de fapt destul de serioase, critice, uneori chiar amare. La fel ca românii, și maghiarii făceau haz de necaz. Numai că suferința lor nu era numai o componentă oarecare a calvarului trăit de cele câteva sute de milioane de oameni închiși în lagărul comunist din Europa Răsăriteană, ci izvora și din problematica specifică a micii lor lumi de la marginea Carpaților. Pentru cei care se îndoiesc că maghiarii din România, măcar în subiectivitatea lor, au suferit de pe urma comunismului în mod suplimentar și altfel decât românii, bancurile acestea, care s-au tot spus, la care oamenii au râs și pentru care erau dispuși să riște o întâlnire mai mult decât neplăcută cu un ofițer de Securitate, reprezintă un contraargument extrem de puternic.
Spre deosebire de bancurile politice din perioada comunistă, piesele din al doilea set pe care l-am investigat, cele de pe Internet, create mai ales în ultimele decenii și adăpostite în spațiul de libertate totală al epocii recente, unele provenind din Ungaria, sunt mai haioase, mai categorice, uneori mai tembele, semănând în mai mare măsură cu bancurile românești contemporane, în care adversarul istoric este lichidat în mod radical și relaxat.
Bancurile despre cine a fost mai întâi în Ardeal
Una dintre temele conturate cel mai bine în bancurile ungurești despre români, atât în perioada comunistă cât și după aceea, este reprezentată de ironizarea pretențiilor istorice ale românilor. Pare o problemă livrescă, cam neobișnuită pentru niște bancuri. Din asemenea motive râd ungurii de români? Da, pentru maghiari era un aspect extrem de important, deoarece ei sesizau foarte acut că românii își legitimau calitatea de stăpânitori ai Transilvaniei cu ajutorul narațiunii istorice pe care o construiseră savanții lor. În al doilea rând, acest tip de discurs istoric îi umilea, deoarece afirma în mod indirect că maghiarii sunt cetățeni de mâna a doua în România. Ungurii nu sunt decât niște străini, invadatori odioși pripășiți pe aceste meleaguri, care nu au fost ale lor niciodată, în timp ce românii, singurii care sunt înfrățiți inclusiv cu munții și cu codrii din Secuime, stăpânesc aici de mii de ani, într-o continuitate perfectă, de pe vremea dacilor și romanilor, cu care se identifică întrutotul, de parcă nici n-ar fi fost popoare diferite. Acesta este argumentul cel mai puternic sub raport emoțional, pe care românii îl aruncă în mod triumfător în fața maghiarilor atunci când spun că Transilvania este numai a lor, chiar și atunci când vorbesc despre Odorheiu Secuiesc sau județul Harghita.
În viziunea maghiarilor, un asemenea scenariu este fals și exagerat, așadar e caraghios și putem să râdem de el. În același timp, îi sancționăm pe români pentru pretențiile lor deplasate și ne răzbunăm în imaginar pentru ofensele îndurate. Acest râs ne eliberează, ne oferă posibilitatea reconvertirii simbolice a poziției umilitoare pe care ne-au rezervat-o. Ei spun că sunt primii, cei mai vechi și cei mai grozavi. Dar uite că lucrurile nu stau chiar așa, vor să spună aceste bancuri:
Un român nou venit îl întreabă pe un maghiar din Transilvania: – Hei, nu știi unde e strada Libertății? – De unde să știu eu? Tu ești aici de 2050 de ani!
Românul este „nou venit” datorită politicii de repartizare a românilor în regiunile locuite de maghiari, promovată de Ceaușescu, iar cei 2050 de ani fac aluzie la celebrarea grandilocventă a „primului stat dac centralizat și independent de sub conducerea lui Burebista”, în 1980. Hazul poantei vine din anularea poziției de superioritate pe care și-o arogă românul, în virtutea priorității și vechimii sale istorice. Iar adevărul este că nu pare chiar deloc un autohton pe plaiurile secuiești, dacă nu știe nici măcar unde e gara, așa cum apare în altă variantă a acestui banc.
Interesant e faptul că bancul a fost preluat într-o formă asemănătoare și de români, fiind reprodus astăzi pe site-urile care antologhează bancuri românești despre unguri, fiind adaptat ca un banc românesc, cu unguri care vorbesc prost românește. De multe ori, după cum vom mai vedea, românii vor prelua și vor integra în propriul lor univers umoristic bancuri ungurești de această factură. Dacă pentru maghiari ele au o funcție critică, pentru români au una auto-critică, mai ales în variante mai „soft”, atunci când românii consideră că păcatele incriminate în bancurile maghiare merită să fie ironizate și de ei, socotindu-le de asemenea caraghioase și amuzante. În cazul de față, mulți români au sesizat ei înșiși ridicolul discursului istoriografic oficial, despre o „continuitate” care parcă nu a mai avut-o niciun popor de pe fața pământului! O parodie studențească românească, populară pe șantierele arheologice ale vremii, repeta la refren: „Nu ne doare nici în spate/ C-avem continuitate!”
Alt banc care va fi preluat de români ni-l arată pe Ceaușescu întrebând un pionier: „Cum te cheamă, pui de dac?” spune tovarășul, în limba română. „Jancsiká”, răspunde micuțul într-o maghiară neaoșă, punând iarăși în evidență inconsistența continuității dacice pe meleagurile capatine. Urmașii lui Decebal, care ar trebui să mișune peste tot în viziunea românilor, se dovedesc a fi niște secui. Pe același efect mizează bancul care îl prezintă pe însuși Decebal, înarmându-se împotriva Romei. Bancul continuă cu o frază în românește, aparținând naratorului impersonal, pentru a sugera identificarea marelui rege al dacilor cu românii, din pespectiva istorică românească, dar și pentru a amplifica poanta de la final:
Se înarmează, duce oastea pe creasta munților, le înșiră frumos [sic], îi înflăcărează și zice [de data aceasta în limba maghiară]: Jaj, Istenem, mennyien vagytok… [Vai, Dumnezeule, ce mulți sunteți…].
Altădată, voievodul Gelu este cel care își îmbărbătează ostașii chemându-i la luptă în ungurește.
Morala și poanta sunt limpezi: degeaba spun românii că sunt aici de milenii. „Adevărul” bancului, convingător datorită umorului spumos care îi dă viață, demonstrează contrariul. Maghiara este de fapt o limbă care s-a vorbit aici dintotdeauna!
E remarcabil faptul că mulți români ardeleni gustă și ei acest gen de glume, uneori simple jocuri de cuvinte, în care cineva de la care te-ai aștepta să vorbească numai în românește, așa cum e de pildă Ștefan cel Mare, trântește ceva în ungurește. Desigur, este vorba despre obținerea unui efect comic prin intermediul unui paradox, prin punerea în scenă a unei situații neașteptate. Dar la mijloc mai este și altceva, respectiv satisfacția amândurora, a românilor și maghiarilor, de a înțelege și de a spune ceva în limba celuilalt. În pofida clișeelor care vorbesc despre românii ce nu vor să articuleze o boabă în ungurește, se pare că totuși există și situații când mai pricep câte ceva și se bucură că fac acest lucru, la fel ca personajul din filmul lui Dan Pița, Pruncul, petrolul și ardelenii, care înjură și vorbește în ungurește cu vecinii lui maghiari din America. Iar această obișnuință cu graiul, felul de a fi și uneori chiar cu umorul celuilalt, capacitatea de a înțelege ceva, la propriu și la figurat, din ce zice și cum gândește acesta – conturează un spațiu de familiaritate și de acceptare între cele două comunități. Evident, maghiarii erau cei care se puteau mândri cu o competență superioară în această privință, în timp ce românii pricepeau tot mai puțin din graiul vecinilor, în statul lor care devenea pe măsura trecerii timpului tot mai național și mai unitar.
Alt banc ironizează continuitatea românească într-o manieră concurențială, noi și ei, folosind însă o poantă mai subtilă în această competiție simbolică:
Ce spune statuia regelui Mátyás și ce spune statuia lui Mihai Viteazul? [din Cluj] – «Haideți! Pe ei! Înainte!» zice Mihai Viteazul. – «Noi rămânem aici!» răspunde Mátyás.
Ironii subtile
Multe bancuri mizează pe asumarea subtilității, moderației sau chiar a unei resemnări înțelepte, atitudini atribuite maghiarilor care polemizează de pe margine cu românul triumfător, cel ce cântă toată ziua „noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni”. Românul este jubilativ, ofensiv, se mândrește tot timpul cu poziția, vechimea, continuitatea și drepturile lui, punându-ne mereu într-o stare de inferioritate, de parcă noi am fi venit aici alaltăieri… Și atunci, nouă, maghiarilor, ce ne rămâne de făcut, mai ales sub un regim cum este cel comunist, care nu permite nici cea mai măruntă critică la adresa statu-quo-ului? Să reacționăm printr-o ironie subtilă, pe care uneori nici măcar securiștii nu o înțeleg, să fim mai deștepți decât ei. Ei dețin puterea, inclusiv puterea discursivă de a spune ce vor despre noi, obligându-ne copiii să învețe la școală adevărurile lor. Noi avem însă de partea noastră dreptatea și capacitatea de a rezista, ilustrate în multe bancuri de încăpățânarea secuiului hâtru, care le spune românilor adevărurile incomode în față, în felul lui tranșant, dar în același timp ingenios. Dar dacă suntem mai înțelepți decât ei, așa cum arată și acest banc, înseamnă că nu e totul pierdut. Rostul lui este să inverseze clasamentul oficial care îi plasează pe români deasupra noastră, anulând în acest fel, la modul simbolic, umilințele și poziția de inferioritate care ne sunt rezervate. Replica regelui Mátyás este un echivalent al formulei „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, din poezia lui Eminescu. Numai că de data aceasta ea nu era chemată să exprime esența experienței istorice românești, ci a celei maghiare.
Iar poziția celor două statui rivale din Cluj, în plin avânt în cazul lui Mihai și bine înfiptă pe toate cele patru picioare ale calului (postură rar întâlnită în cazul statuilor ecvestre) în cazul regelui Matia, susține din plin, pentru cunoscători, morala bancului.
Lecțiile de acest fel adresate românilor pot fi servite și într-o manieră mai simplistă, dar din acest motiv mai nostimă pentru maghiarii care înțeleg bancul de mai jos (tot mai puțini și ei, la ora actuală, în timp ce pentru cvasi-totalitatea românilor este complet neinteligibil); un banc care are ca subiect aceeași statuie clujeană a voievodului român:
Doi secui stau de vorbă: – Vezi, mă, cumetre, am trăit-o și pe asta, să vedem statuia lui Csokonai aici, la Cluj! – Văd, numai un lucru nu pricep: de ce scrie pe ea numai Vitéz Mihály [Mihai Viteazul]…
Bancul este chiar amuzant pentru cei care știu că a existat odinioară un poet iluminist ungur, cam uitat astăzi (un fel de Ienăchiță Văcărescu al maghiarilor, să zicem), care se numea Csokonai Vitéz Mihály… La prima vedere, bancul ne distrează doar datorită jocului de cuvinte, bazat pe confuzia dintre numele voievodului valah, în varianta maghiară, și ultimele două nume ale poetului maghiar. O situație care ne-ar face în mod normal să râdem de cei doi secui prostănaci, care nu înțeleg despre ce este vorba. Dar ideea din subtextul poantei e alta, respectiv cea pe care am tratat-o și mai sus: acolo unde românii spun că sunt urme ale trecutului lor, noi știm că aproape întotdeauna este vorba, în realitate, despre o prezență maghiară. Noi suntem cei care avem de fapt continuitate. Uite, s-a înălțat o statuie a lui Csokonai chiar și în Clujul lui Ceaușescu! Ce dovadă mai bună vreți? Dacă adevărurile naționale ale maghiarilor sunt respinse de discursul istoric oficial, atunci ele vor fi enunțate prin intermediul umorului, chiar și al umorului absurd.
Alteori, disputele pe teme istorice cu românii sunt ironizate cu finețe, în bancuri mai reflexive, cu umor de calitate, lipsite de trivialități, cele la care nu se râde în hohote, iar auditoriul zâmbește doar, spunând ceva de genul: „a, da, e chiar bună, m-am prins, așa e!” Din perspectiva acestor criterii, piesa de mai jos este una dintre cele mai reușite:
„Uite, așa se falsifică istoria”
Se întorc rândunelele. Rândunica le explică micuților ei: – Vezi, aici s-a născut bunicul tău! Vezi, aici a venit pe lume tatăl tău! Vrăbiile ascultau toate astea, când una dintre ele le spune suratelor și puilor ei: – Uite, așa se falsifică istoria!
Pentru maghiari, narațiunile insistente ale românilor cu privire la voievozii și strămoșii lor, care toți s-au născut de mii de ani pe aceste meleaguri, narațiuni învățate pe băncile unor școli destul de eficiente la data respectivă, sunau asemenea poveștilor rândunelelor.
Dacă lărgim puțin orizontul interpretării, am putea să citim bancul și într-o cheie relativizantă și să spunem, uite, așa falsifică istoria unii sau alții. Tot în acei ani, istoricul Ștefan Pascu a editat un volum întreg care purta un titlu asemănător (Jocul periculos al falsificării istoriei), susținând că măsluitorii adevărului sunt colegii lui din Ungaria.
Dar în contextul în care a fost creat bancul sensul lui era destul de explicit. „Toată lumea” știa că aceia care falsifică istoria sunt propagandiștii români asmuțiți de regimul Ceaușescu, iar rândunelele migratoare, în contrast cu vrăbiile autohtone, îi identificau limpede pe români, respectiv pe maghiari. Pentru români, care „știu” foarte bine că ei sunt autohtonii, în timp ce maghiarii au venit călare din Asia, identificarea de mai sus poate să sune cu totul absurd, ca o răstălmăcire grosolană și de-a dreptul enervantă. Uite ce bancuri stupide și mincinoase debitează ungurii ăștia!
Dar nu prea are sens să spui despre niște bancuri că ar fi „mincinoase”. Dacă nu s-ar baza pe „dreptatea” lor, atunci n-am mai râde de ele, n-ar mai circula și n-ar mai fi bancuri. Iar adevărul este că pentru maghiarii care „știau” și ei că Transilvania e patria lor de o mie de ani, că inscripțiile de pe crucile dăltuite în piatră din cimitirile ardelene dovedesc acest lucru (în timp ce românii spun că ale lor nu s-au păstrat atât de bine pentru că erau făcute din lemn), că Timișoara, Oradea, Târgu Mureș sau Cluj au fost orașe întemeiate de regii Ungariei ori au fost locuite de maghiari în proporție covârșitoare, că regimul Ceaușescu aduce în fiecare zi forță de muncă din alte părți ale țării pentru a schimba compoziția etnică în Secuime, în timp ce istoricii români le explică secuilor, cei mai „verzi” dintre maghiari, că ei sunt de fapt urmașii unor români maghiarizați, în tot acest context, era foarte clar cine erau vrăbiile înțelepte ale locului și cine sunt rândunelele gureșe care zboară la noi din Oltenia sau de la București.
În istorie nu există, bineînțeles, decât un singur set de fapte care s-au întâmplat cu adevărat. Dar sensurile pe care le dăm noi acestora pot să difere în funcție de mai mulți factori, așa cum ar fi modul în care focalizăm, decupăm sau contextualizăm subiectul nostru. Cine sunt migratorii: călăreții din veacul al X-lea, sedentarizați și creștinați apoi sub regii arpadieni în formele feudalismului din Europa occidentală? Sau ciobanii neo-latinofoni care pendulau cu turmele lor din peninsula Istria până la poalele Caucazului și din munții Pindului până în sudul Poloniei? Și care au întemeiat și ei mai apoi tot felul de cnezate și voievodate, după un model și o nomenclatură slavă, căreia sigur că este mai frumos să-i spui tradiție bizantină. Faptele istorice sunt destul de clare. Depinde însă unde sunt puse accentele interpretării, dacă nu ești în stare sau nu vrei să iei în considerare toate contextele în care faptele pot fi încadrate.
Umorul bancului amintit, care purta o încărcătură de epistemologie istorică atât de serioasă, era amplificat de faptul că acuzația de falsificare a istoriei adusă românilor era criptată și pusă pe seama unor zburătoare nevinovate, ceea ce făcea ca totul să fie și mai amuzant. Exceptându-l pe exegetul întârziat al acestui banc politic din Epoca de Aur, a zis cineva că e vorba despre români?
După cum am văzut deja, multe bancuri cu români ale maghiarilor ardeleni se bazează pe folosirea alternativă a celor două limbi, în modalități care le permit performerilor și publicului să se joace cu diferite sensuri din română și din maghiară. Incompetența lingvistică a românului, de data aceasta, reprezintă și ea o temă importantă în acest univers umoristic, o temă care interferează de obicei cu altele. Contrazicând clișeul românesc potrivit căruia ungurii nu știu și nu vorbesc românește, bancurile respective vor să spună contrariul. Degeaba râdeți de noi, și este nedrept să faceți acest acest lucru, pentru că noi știm românește! Voi sunteți cei care nu știți ungurește, dar aveți pretenția să spuneți că sunteți la voi acasă în Secuime! Prin faptul că noi înțelegem ce spuneți voi, în timp ce voi nu sunteți în stare să învățați nici două vorbe în ungurește, ne situăm de fapt pe o poziție de superioritate în această privință și putem să râdem de voi și de ignoranța voastră.
Fără îndoială, în marea majoritate a cazurilor maghiarii nu gândesc în acest fel, în mod efectiv, atunci când întâlnesc un român care nu știe ungurește. Pe de altă parte, ei au însă memoria dureroasă a unui moment în care un român le-a spus cândva că nu vorbesc limba statului și a patriei române, deși mănâncă pită românească, ori au râs de ei din asemenea motive; sau cel puțin au auzit că alții au pățit așa ceva. Ca urmare, bancurile în discuție au menirea de a facilita depășirea acestui ultraj (sau cel puțin a amenințării sale), resimțit de membrii comunității maghiare în raporturile cu românii.
Un banc care combină subiectul amintit cu tema ironizării pretențiilor istorice spune că arheologii români descoperă o inscripție cu textul „Ave Cezar Vavan”. Sunt fericiți, deoarece marea lor descoperire dovedește originea latină a românilor și arată că romanii au fost prezenți din cele mai vechi timpuri în Ardeal. Urmează să mai descifreze ce înseamnă „Vavan”, partea necunoscută a inscripției. Un țăran secui, personajul nelipsit al bancurilor de acest gen, stă pe margine și râde cu poftă. De ce râzi? îl întreabă românii. Ai grijă că o să te ia Securitatea! Secuiul răspunde: râd fiindcă inscripția se citește de fapt „A Véce Zárva Van!” (toaleta este închisă). Românul care nu înțelege lucruri elementare legate de Ardeal, de limbile și realitățile de aici, nu pare să fie decât un străin neajutorat, pripășit pe aceste meleaguri. Nici măcar la toaletă nu poate să meargă din acest motiv!
Un banc care datează din anii 1990 satirizează reacția românului violent, care nu prea știe despre ce este vorba, dar își clamează cu vehemență poziția, pe marginea disputelor legate de liceul Bolyai din Târgu Mureș:
La Târgu Mureș, românii strigă că nu-l mai vor pe Bolyai, jos cu el! Unul dintre ei vrea să facă mai mult și țipă: – Unde e? Să-i tăiem capul! Cineva îi spune: – E o clădire, mă, cum vrei să-i tai capul?
Este exact același român naiv, în fapt o victimă a manipulării, care vine în toiul nopții spunându-i vecinului său că trebuie să-i facă de petrecanie, pentru că el abia acum a aflat că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazul.
Alt banc de după 1989 satirizează naționalismul lingvistic atribuit organizației românești Vatra Românească:
Pe panourile rutiere, toate cifrele au fost înlocuite și transcrise cu litere. De ce? Pentru că Vatra Românească nu vrea ca în România cifrele să poată fi citite în ungurește…
Unul dintre cele mai dure bancuri pe tema celor două limbi și a cunoașterii lor reciproce (dur mai ales prin conținut, și nu prin expresie), articulează mai mult o acuzație și o replică indignată decât o glumă:
O româncă îi spune unei unguroaice: – „Nu vorbi ungurește!” [în limba română, în original] Unguroaica îi răspunde: – Nu mârâi la mine, tigrule, pentru că dacă tu îți uiți limba, atunci nu vei putea decât să latri; dar dacă eu uit limba mea, eu o pot vorbi pe a ta.
Femeia maghiară, care pare să fi fost invitată în mod insistent să vorbească românește în țara lui Decebal, se răzbună acum pentru ofensele pe care prezumăm că le va fi îndurat, printr-o reacție situată undeva între asertivitate și agresivitate. Tonul ei este justițiar și contraofensiv, a fost atacată și se apără cu determinare, folosind însă mai mult argumentele rațiunii și ale dreptului la auto-apărare, decât armele tradiționale ale umorului.
Ironia pe teme lingvistice este socotită mai amuzantă atunci când jocurile de cuvinte pe care românii nu le înțeleg sunt trivialități sau obscenități, care ne fac să râdem de două ori. Prima oară de românul care nu pricepe ungurește, iar a doua oară pentru că putem lega neștiința lui de ceva scabros, ceea ce îl umilește în mod suplimentar. De exemplu: Ceaușescu vine în vizită la o uzină metalurgică din Secuime, deoarece a auzit că în regiune sunt mulți cerbi. „Unde este cerbul?” (szarvas) întreabă el. János bácsi îi răspunde: „un ce rb aici, un ce rb acolo (ez is szar vas, az is szar vas), e plin pe aici, tovarășe!” – „szar vas” însemnând ceva de genul „fier de c***t”. Desigur, în acest caz victimele ironiei nu sunt românii, ci Ceaușescu, pasiunea lui pentru vânătoare și mai ales industria autohtonă, socotită pe atunci un morman ineficient de fier vechi. Dar mecanismele utilizate în acest banc sunt tot cele amintite mai sus, care speculează tema incompetenței lingvistice probată de românul confruntat cu subtilitățile limbii maghiare.
De altfel, atât maghiarii, cât și românii dau dovadă de o plăcere de-a dreptul copilărească aruncând cu rahat unii în alții, la modul discursiv, într-o concurență strânsă. Un banc românesc de data aceasta, care marșează și el pe aceleași jocuri de cuvinte româno-maghiare, spune că un ungur îl persiflează pe un român: CFR, zice el, vine de la „C**ă-te Frate Române!” Dar românul reușește să-l umilească pe ungur, cu o replică triumfătoare: MÁV (corespondentul maghiar al căilor ferate române) înseamnă „Mănâncă Acum Vecine!”
Pretențiile față de Ardeal
O temă fundamentală vehiculată de bancurile în discuție privește pretențiile maghiarilor față de Ardeal. Noi vrem Ardealul, care e de fapt al nostru. Chiar dacă astăzi s-ar părea că l-am pierdut, el a fost odinioară al maghiarilor, iar glumele pe această temă ne reamintesc mereu acest lucru. În plus, fiind vorba totuși de niște bancuri, ar trebui ca nici românii să nu se supere atât de tare pe noi. Iar adevărul este că în dialogul umoristic care leagă cele două popoare românii chiar nu se supără. Dimpotrivă, după cum am văzut, îi reprezintă ei înșiși pe unguri în postura respectivă, ca niște caraghioși încăpățânați care nu vor să renunțe la Ardeal în ruptul capului. Pentru maghiari, evident, pretențiile respective nu sunt ridicole (poate doar iluzorii). În principiu, ele sunt întemeiate. Caraghioși sunt cei care nu recunosc legitimitatea acestor pretenții. Deși maghiarii au impresia că și românii știu de fapt, undeva în adâncul sufletului lor, că ungurii sunt cei care au dreptate în această privință.
Unele bancuri pe această temă, mai logice, să spunem așa, pun accentul pe trecut. Ardealul a fost cândva unguresc, iar ironia îi vizează mai ales pe românii care nu vor să recunoască nici măcar acest lucru: că ar fi fost mai demult al nostru, într-un mod legitim. De exemplu:
Românii anunță construirea celui mai mare stadion din lume. În acest scop, ei solicită sprijin internațional. Toate țările din lume se oferă să îi ajute cu ceva, cu excepția Ungariei. Românii abordează Ungaria într-un mod diplomatic: – Totuși, voi, maghiarii, ce ne puteți oferi? – De ce? Terenul nu a fost de ajuns?
Altădată, Ceaușescu încheie un acord cu Sfântul Petru, prin care acesta se angajează să aducă în România o iarnă cumplită, menită să împiedice circulația, pentru ca în acest fel să se poată realiza economii de carburanți. Acordul intră în vigoare, vine iarna, dar ninsoarea acoperă numai teritoriul vechiului Regat. Ceaușescu urcă nelămurit la porțile Raiului: „De ce nu ninge în Transilvania?” „Pentru că am folosit harta veche!” răspunde Sfântul Petru. – Citește întregul articol și comenteaza pe Contributors.ro
