Expresii atât de populare, dar imprecise, precum „criza ucraineană” sau „războiul din Ucraina” i-au indus pe mulți în eroare, făcându-i să creadă că războiul ruso-ucrainean este o problemă exclusiv est-europeană. Conform acestei percepții greșite, o conducere ucraineană mai supusă față de cea rusă ar fi putut evita nu doar acest război nefericit, ci mai mult. Adică, se presupune că Kievul încă mai poate opri creșterea riscurilor globale care se extind de la „războiul din Ucraina” la alte domenii și regiuni.
Privit dintr-o perspectivă istorică și comparativă, războiul ruso-ucrainean arată însă diferit. Războiul acesta este o permutare printre alte permutări ale imperialismului postsovietic al Moscovei și doar una dintre fațetele unor evoluții regresive mai ample de la sfârșitul secolului al XX-lea. Atacul Rusiei asupra Ucrainei este o reluare sau o mostră a unor patologii familiare nu numai Europei de Est, ci și altor regiuni ale lumii. Așa-zisa „criză ucraineană” nu este nici o problemă singulară, nici una locală. Ea nu este atât un declanșator, cât o manifestare a unor tendințe distructive mai ample.
În același timp, războiul ruso-ucrainean este o mare bătălie privind viitorul Europei și principiul inviolabilității frontierelor. Războiul este despre dreptul de a exista al unui stat membru al ONU, precum și al unei republici fondatoare a ONU din 1945. Prin urmare, are o semnificație cu adevărat globală. Desigur, acesta este doar una dintre expresiile unei dezordini internaționale mai mari.
Cu toate acestea, cursul și rezultatul războiului pot accelera, limita sau inversa o decădere politică, socială și juridică mai amplă în întreaga lume. O victorie parțială a Moscovei în Ucraina ar perturba permanent dreptul, ordinea și organizarea internaționale și ar putea declanșa conflicte armate, precum și curse ale înarmărilor în alte părți. În schimb, o apărare de succes a Ucrainei împotriva expansiunii militare a Rusiei va genera efecte benefice de anvergură asupra securității, democrației și prosperității la nivel mondial în trei moduri:
O victorie ucraineană ar duce, în primul rând, la o stabilizare a ordinii ONU bazate pe reguli, care a apărut după 1945 și s-a consolidat odată cu autodistrugerea Blocului și Uniunii Sovietice după 1989. În al doilea rând, ar declanșa o revigorare a democratizării internaționale, care s-a oprit de la începutul secolului al XXI-lea și are nevoie de un impuls pentru a o lua de la capăt. Și, în al treilea rând, apărarea națională și consolidarea statului ucrainean contribuie la inovarea și revitalizarea globală în diverse domenii, de la tehnologia cu dublă utilizare, la administrația publică – domenii în care Ucraina a devenit un precursor.
Ucraina stabilizează ordinea internațională
Războiul ruso-ucrainean a fost doar una dintre numeroasele încercări ale unor state puternice de a-și extinde teritoriile după sfârșitul Războiului Rece. Reluând practicile de politică internațională de dinainte de 1945, mai multe guverne revizioniste au încercat sau intenționează să își instaleze o prezență neinvitată în țările vecine. Operațiunile militare rezultate au fost sau vor fi mai degrabă ofensive, represive și neprovocate decât defensive, umanitare și preventive. Mai multe autocrații revizioniste s-au angajat sau sunt tentate să încerce să înlocuiască dreptul internațional cu principiul „puterea are dreptate”.
Un prim exemplu de după Războiul Rece a fost anexarea Kuweitului de către Irak în 1990, care a fost instantaneu anulată de o coaliție internațională în 1991. Un alt exemplu din anii 1990 au fost atacurile revanșarde ale Serbiei asupra altor foste republici iugoslave, cândva conduse de la Belgrad. În această perioadă, și Rusia a început să creeze așa-numitele „republici” în Moldova (Transnistria) și Georgia (Abhazia și Osetia de Sud). În același timp, Moscova a reprimat fără milă apariția unei republici cecene independente pe propriul său teritoriu.
Abia recent, Kremlinul și-a îndreptat atenția către Ucraina. În 2014, Moscova a creat nu numai „republici populare” în Donețk și Luhansk, ci a și anexat în mod scandalos Crimeea. Opt ani mai târziu, Rusia a încorporat ilegal și regiunile ucrainene Donețk, Luhansk, Zaporojie și Kherson în teritoriul său oficial de stat.
Reacția comunității internaționale la revizuirile frontierelor Rusiei a rămas, spre deosebire de încercările irakiene și sârbe din anii 1990, timidă. Reacțiile timide ale Occidentului nu au făcut decât să provoace și mai mult aventurism rusesc. Moscova cere acum Kievului să renunțe de bunăvoie la toate părțile din cele patru regiuni continentale ucrainene pe care Rusia le-a anexat în 2022. Aceasta include, în mod ciudat, chiar și unele părți din teritoriul Ucrainei pe care trupele ruse nu au reușit niciodată să le cucerească. Obiectivul final al Kremlinului este în continuare eradicarea Ucrainei ca stat suveran și a națiunii ucrainene ca comunitate culturală independentă.
În același timp, Beijingul încalcă regulile de conduită stabilite atât în Marea Chinei de Sud, cât și în Marea Chinei de Est și își intensifică pregătirile pentru a încorpora prin forță Republica Chineză din Taiwan în RPC. Venezuela a anunțat pretenții teritoriale față de Guyana vecină. Alți politicieni revizioniști din întreaga lume ar putea avea planuri similare.
Încorporarea oficială de către Moscova a teritoriilor ucrainene în teritoriul statului rus este unică prin faptul că a fost făcută de un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, creat pe vremuri pentru a preveni o astfel de revizuire a frontierelor. Comportamentul Rusiei este, de asemenea, ciudat având în vedere statutul său de stat deținător oficial de arme nucleare și de guvern depozitar în temeiul Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNN) din 1968. Cu toate acestea, Moscova încearcă să reducă sau chiar să distrugă un membru oficial al ONU și un stat care nu deține arme nucleare, subminând astfel întreaga logică a regimului impus de Tratatul de neproliferare și prerogativele sale speciale pentru cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU cărora TNN le permite să dețină arme nucleare.
În același timp, atacul Rusiei asupra Ucrainei nu este cu totul excepțional, nici geografic, nici temporar. Este doar unul dintre numeroasele simptome recente ale neoimperialismului rusesc. Este, de asemenea, doar un aspect al unor tendințe expansioniste și revanșarde mai ample la nivel mondial.
O victorie a Ucrainei împotriva Rusiei nu ar fi un simplu incident local, ci un eveniment cu o semnificație mult mai largă. Victoria poate deveni un factor important în prevenirea sau inversarea revizionismului internațional al frontierelor și a iredentismului teritorial. Dimpotrivă, înfrângerea Ucrainei sau o pace ruso-ucraineană nedreaptă ar consolida aventurismul colonialist în întreaga lume. Lupta Ucrainei pentru independență este, prin urmare, pentru afacerile mondiale, atât o manifestare a unor probleme mai ample, cât și un instrument de soluționare a acestora.
Ucraina relansează democratizarea internațională
Atacul Rusiei asupra Ucrainei nu este doar o provocare la adresa unor principii precum soluționarea pașnică a conflictelor, suveranitatea națională și inviolabilitatea frontierelor. Este, de asemenea, o repercusiune a unei alte tendințe politice globale negative de la începutul secolului XXI, și anume declinul democrației și resurgența autocrației. Și această tendință regresivă nu se manifestă în niciun caz doar prin intermediul confruntării dintre Rusia și Ucraina.
Un determinant intern major al atacului Rusiei asupra Ucrainei este faptul că, începând din 1999, diferitele războaie ale lui Putin au fost surse ale popularității, integrității și legitimității regimului său nedemocratic. Un fapt trecut uneori cu vederea în diverse analize este sprijinul public. Autoritarismul, ocuparea, subjugarea și/sau reprimarea unor popoare precum cecenii, georgienii și ucrainenii beneficiază de un sprijin larg în rândul rușilor obișnuiți. Susținerea de către aceștia a intervențiilor militare victorioase – în special pe teritoriul fostelor imperii țarist și sovietic – este o resursă politică majoră și o bază socială a regimului tot mai autocratic al lui Putin.
Tendințele regresive, desigur, erau deja observabile în Rusia semi-democratică a lui Elțîn din anii 1990 – de exemplu, în Moldova și Cecenia. Cu toate acestea, sub Putin ca prim-ministru (1999-2000, 2008-12) și președinte, cruzimea operațiunilor militare revanșarde rusești în și în afara Rusiei a crescut rapid. Această radicalizare este o funcție nu numai a escaladării iredentismului rus în sine, ci și un efect al schimbărilor fundamentale din regimul politic al Rusiei. Agresivitatea tot mai mare a Moscovei pe plan extern este paralelă cu creșterea represiunii interne după preluarea guvernării Rusiei de către Putin în august 1999.
Cele două vârfuri timpurii majore ale agresivității Kremlinului față de Ucraina au avut loc, nu întâmplător, în 2004 și 2014. Acestea au avut mult de-a face cu victoriile din acei ani ale Revoluției portocalii liberal-democrate și ale Revoluției Euromaidan. Dezvoltarea internă a Ucrainei pune la îndoială pretențiile imperiale ale Rusiei, deoarece scoate cea mai mare fostă colonie de pe orbita Moscovei. Democratizarea politicii ucrainene este, de asemenea, un contra-model conceptual pentru autoritarismul din lumea post-comunistă. Însăși existența sa contestă legitimitatea autocrațiilor postsovietice din Rusia, Belarus, Azerbaidjan și Asia Centrală.
Prin urmare, lupta Ucrainei pentru independență nu este doar o apărare a dreptului și ordinii internaționale, ci și o luptă pentru cauza democrației la nivel mondial. Competiția dintre forțele pro- și anti-democratice este una globală și s-a acutizat deja înainte, în paralel și independent de războiul ruso-ucrainean. În același timp, confruntarea dintre autocrația rusă și democrația ucraineană este o batalie eroică.
Dacă Ucraina este victorioasă, alianța internațională a democrațiilor câștigă și axa autocrațiilor din jurul Rusiei pierde. În acest scenariu, alte democrații vor deveni mai sigure, mai încrezătoare în sine și mai energice. Este probabil și să apară mai multe democrații – mai presus de toate, în lumea post-comunistă din Europa de Est până în Asia Centrală. Efectele de difuzie, de influențare regională sau de domino ar putea declanșa, de asemenea, democratizări noi sau re-democratizări în alte părți.
Dimpotrivă, o victorie rusă va încuraja regimurile autocratice și grupurile antidemocratice din întreaga lume. Într-un astfel de scenariu, regimul democratic și societățile deschise ar deveni stigmatizate ca fiind slabe, ineficiente sau chiar condamnate. Declinul recent al democrației la nivel mondial va fi mai puțin probabil să se inverseze și ar putea continua sau chiar să se accelereze. Deși „criza ucraineană” nu este cauza problemelor actuale ale democrației, rezolvarea cu succes a acesteia ar relansa democratizarea la nivel mondial.
Ucraina pune în aplicare inovații transferabile
Un al treilea aspect, deocamdată subapreciat, al contribuției Kievului la progresul global este reprezentat de un număr tot mai mare de progrese cognitive, instituționale și tehnologice ucrainene noi și parțial revoluționare, care pot fi aplicate în alte părți. Deja înainte de escaladarea războiului ruso-ucrainean din 2022, Kievul a inițiat unele reforme interne care ar putea fi relevante și pentru modernizarea altor țări în tranziție. După victoria revoltei Euromaidan sau Revoluția Demnității din februarie 2014, Ucraina a început să își restructureze fundamental relațiile dintre stat și societate.
Această restructurare a inclus crearea mai multor instituții anticorupție noi, și anume o instanță și o procuratură anticorupție specializate în corupție, precum și o agenție de prevenire a corupției și un birou de investigații. Noutatea acestor instituții constă în faptul că toate sunt dedicate exclusiv prevenirii, dezvăluirii și urmăririi penale a mitei. În aprilie 2014, Ucraina a început o descentralizare profundă a sistemului său de administrație publică, care a condus la o municipalizare completă a țării. Reforma a transferat competențe, drepturi, finanțe și responsabilități semnificative de la nivel regional și național către organele locale, ce se auto-guvernează, ale comunităților amalgamate, care au devenit în prezent principalele centre de putere din Ucraina.
Revoluția Euromaidan a condus, de asemenea, la o restructurare a relațiilor dintre organizațiile guvernamentale și cele neguvernamentale. La începutul independenței sale, Ucraina, ca și alte țări post-sovietice, a suferit de pe urma alienării dintre funcționarii publici și activiștii civici. După Revoluția Demnității, aceast clivaj a început să se închidă. De exemplu, faimosul „Pachet de Reanimare a Reformelor” de la Kiev este o coaliție de grupuri de reflecție independente, institute de cercetare și ONG-uri care au pregătit o nouă legislație critică de reformă pentru Verkhovna Rada (Consiliul Suprem), parlamentul național unicameral al Ucrainei.
Tot în 2014, Ucraina, Moldova și Georgia au semnat acorduri de asociere la UE de un tip nou și, până în prezent, unic. Cele trei pacte bilaterale mamut depășesc cu mult tratatele mai vechi de cooperare externă ale Uniunii și includ așa-numitele Tratate de liber schimb aprofundat și cuprinzător între UE și cele trei țări. Acordurile de asociere integrează treptat economiile ucraineană, moldovenească și georgiană în economia europeană.
Acestea și alte inovații de reglementare care provin în mare parte din Ucraina post-revoluționară au o semnificație normativă mai largă și un potențial politic mai mare decât cel local. Ele oferă șabloane de reformă, modele instituționale și lecții istorice pentru alte țări în tranziție, actuale și viitoare, nu numai în spațiul post-sovietic. Experiențele Ucrainei pot fi utile pentru diferite națiuni care trec de la o ordine tradițională la una liberală, de la o politică paternalistă la una pluralistă, de la o societate închisă la una deschisă, de la oligarhie la poliarhie, de la un regim centralizat la unul descentralizat și de la o simplă cooperare la o asociere mai strânsă cu UE.
În timp ce evoluțiile postrevoluționare ale Ucrainei sunt înainte de toate relevante pentru țările în tranziție, experiențele și inovațiile sale legate de război sunt, de asemenea, de interes pentru alte state – nu în ultimul rând pentru membrii și aliații NATO. Difuzarea unor astfel de experiențe se referă atât la cunoștințele acumulate de Ucraina cu privire la amenințările hibride și la modul de a le face față, cât și la modernizarea tehnologică și tactică rapidă a forțelor sale militare și de securitate care luptă împotriva forțelor ruse pe câmpul de luptă și în spatele frontului. Din 2014, Ucraina a devenit – mai mult decât orice altă țară de pe glob – o țintă a atacurilor multivariate ale Moscovei cu forțe neregulate și regulate, în spațiul mediatic și cibernetic, în cadrul politicii interne și internaționale, precum și asupra infrastructurii, economiei și instituțiilor sale culturale, religioase, educaționale și academice.
Începând cu 24 februarie 2022, Ucraina este angajată într-o luptă dramatică pentru supraviețuire împotriva unei țări agresoare, aparent mult superioară. Guvernul, armata și societatea Ucrainei au trebuit să se adapteze rapid, flexibil și complet la această provocare existențială. Această adaptare a inclus introducerea rapidă a unor noi tipuri și aplicații de armament, cum ar fi o varietate de vehicule de zbor, acvatice și de conducere fără pilot, precum și operarea acestora cu ajutorul inteligenței artificiale. Într-o mare varietate de tehnologii militare și cu dublă utilizare, Ucraina a trebuit să inoveze rapid și eficient pentru a rezista atacului letal al Rusiei.
În numeroase alte domenii, cum ar fi producția și conservarea energiei electrice, comunicațiile electronice, transportul în timp de război, verificarea informațiilor, medicina de urgență, deminarea pe scară largă, psihoterapia posttraumatică sau reintegrarea veteranilor, pentru a numi doar câteva domenii, guvernul și societatea ucrainene au trebuit și vor trebui să reacționeze rapid și hotărât. Deși Ucraina se bazează adesea pe experiența, echipamentele și formarea din străinătate, ea își dezvoltă în mod constant propriul kit, abordări și mecanisme noi care ar putea fi utile în altă parte. Aceste noi cunoștințe și experiențe ucrainene vor fi deosebit de utile pentru țările care s-ar putea confrunta cu provocări similare în viitorul apropiat sau îndepărtat. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
Dr. Andreas Umland a studiat științe politice și istoria la Berlin, Oxford, Stanford și Cambridge. Este profesor asociat la Departamentul de Științe Politice a Academiei Kyiv-Mohyla (NaUKMA) din 2010 și analist la Centrul de Studii din Europa de Est din Stockholm (SCEEUS) al Institutului Suedez de Relații Internaționale (UI) din 2021.
